Episcopul Gherasim dorea să scape de persoana vicarului Ion Dumitrescu. Om foarte inteligent, apreciat de episcopul Iosif Gafton. El era delegat la toate sfinţirile de biserici, peste capul arhiereului vicar, Gherasim Piteşteanul, care era mult umilit în curtea Episcopiei Râmnicului.
Noroc că s-a apucat de scris. Şi-a găsit o îndeletnicire care l-a ajutat să nu înnebunească, după cum mi-a spus de atâtea ori, mijindu-i lacrimi ce se rostogoleau pe faţa arsă de soare.
Ar fi dorit paşnicul episcop, ca totul să fie cu pace şi bună înţelegere. Vicarul Dumitrescu nu se lăsa uşor convins, dar nici învins. Mai ales că acum avea drept consătean chiar pe Preşedintele Departamentului Cultelor, Ion Cumpănaşu.
– Calinic, îmi zice într-o zi Vlădica Gherasim, aş vrea să scap de serviciile vicarului Dumitrescu. N-am nimic împotriva lui, dar nu vreau să-l mai văd prin curtea asta. Zece ani m-a umilit, fără pic de ruşine. Iată ce mi-a scris aici în adresă! Zicea că am furat două remorci de mere din curtea Episcopiei. Iată aici şi dovada că le-am plătit. Cum să spună despre mine una ca asta şi mai ales, să şi mai scrie!
– Dacă vreţi să-l schimbaţi din administraţie, pentru că şi aşa are ani destui, să porunciţi întrunirea Permanenţei şi să se hotărască destituirea sa, dacă nu se retrage de bună voie, după cum a făcut secretarul eparhial, om înţelept, cu o zi înainte. Scrisoarea asta obraznică îl va ajuta să plece, îi spun eu convins că înţelege.
Zis şi făcut. La ora 10.00 s-a început şedinţa. Toată episcopia fierbea. Episcopul nu ieşea, deşi trecuse de ora 10.00. Când mă duc să-l chem, era în pat, învelit până peste cap cu o pătură, tot zicând plângăreţ, galben la faţă ca ceara.
– Aşa, aşa, eu nu vreau să-l schimb pe vicar. Numai dacă vrea el să plece. Nu pot să fac asta. Iartă-mă. N-am dormit toată noaptea. Ce mă fac? Spune-mi!
– Nu-l schimbaţi. El vrea să se schimbe. Şi-a făcut cerere de retragere. O are de câteva zile. Vă aşteaptă la Permanenţă. Mergem acolo. Ascultăm pe fiecare. Prea Sfinţia Voastră nu spuneţi nimic. Iar atunci când vă fac semn, scoateţi adresa semnată de vicar cu furtul de mere din grădina episcopală.
Cu greu l-am pus pe picioare. A urmat o adevărată răfuială. Fiecare îşi spunea păsul. Când vicarul Dumitrescu ne ameninţa cu Elena Ceauşescu, tunând şi fulgerând, i-am făcut semn episcopului Gherasim să scoată scrisoarea. Când a văzut-o vicarul volubil în expunere, deodată i-a scăzut tonul şi a spus sacadat şi resemnat:
– Aşteptam demult să-mi scoateţi dovada care mă incrimina ca duşman al Prea Sfinţiei Voastre. M-am hotărât. Cu ziua de azi sunt demisionat. La revedere. Mă voi plânge la Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Am plecat cu hârtia la Patriarhul Iustin. S-a uitat. A citit. Iar s-a uitat la hârtie, apoi la noi.
– Mda! Voi aţi dat toată Cancelaria afară! Unde vreţi să ajungeţi? Cine vă credeţi voi, acolo, la Vâlcea?
– Aşa, aşa, vicarul şi-a dat demisia. A plecat şi secretarul. Ceilalţi încă mai sunt acolo. Nimeni nu-i dă afară, doar dacă vor ei să plece, zice Gherasim făcându-şi curaj în faţa Patriarhului.
Hârtia cu demisia trebuia să ajungă la Preşedintele Departamentului Cultelor, pentru recunoaştere. Aşa era. Nimeni nu se angaja, transfera sau demisiona fără acea decizie „miraculoasă” care încovoia orice cerbicie arhierească şi preoţească.
Cumpănaşu Ion, om de treabă şi de multă omenie, ne-a înţeles şi a aprobat imediat demisia părintelui Ion Dumitrescu. Am văzut pe faţa episcopului Gherasim aşezată o pace cum demult nu mai văzusem. Scăpase de alergia pe care o făcea de câte ori îl vedea pe vicarul Dumitrescu prin curte.
– Dacă vă mai gândiţi la cineva, spuneţi. De abia am început. Măturăm totul, că şi aşa ne-a dojenit Patriarhul Iustin, îl încurajez pe bietul vlădică, ajuns la capătul răbdării.
– Fratele meu întru arhierie, eu nu am tăria să fac aşa ceva. Tu eşti altfel. Îmi pare rău de vicarul Dumitrescu.
– Să-l chemăm înapoi, îi spun în glumă, dacă tot vă pare rău că a plecat. S-ar bucura de chemare, dar n-ar mai călca în curtea episcopiei. Era cunoscut ca om îndârjit.
Încet-încet, lucrurile intrau în normal.
În locul lui a fost promovat, ca vicar, Ion Bălăceanu, omul minunat şi plin de daruri duhovniceşti şi pricepere gospodărească, care a fost înainte consilier administrativ bisericesc.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
