Se punea problema biroului arhieresc. Cancelaria Eparhială era strâmtorată de spaţiu. Se tot foiau. Se consultau. Până la urmă s-a pregătit o cămăruţă în clădirea cu toate birourile, cum urci scările, spre dreapta.
Consilierul administrativ, Ion Bălăceanu, era preot distins, studiat prin străinătăţuri, harnic şi cunoscând o traistă de meşteşuguri: tâmplărie, fierărie, potcovărie, instalator, zidar, faianţar, parchetar, traducător din limbi străine, orator şi bun camarad.
M-a uimit cu priceperea lui şi vârtoşenia cu care lucra. Când îl vedeai, nu se arăta a cunoaşte atâtea meserii şi că singur şi-a făcut casa, din pivniţă până în coamă!
De birou se ocupa tot el. Era o bucurie să-l vezi raşchetând, dând cu lac, vopsind. Prea era frumos lucrul făcut.
– Vlădica Gherasim, vă mulţumesc pentru birou şi pentru dragostea cu care mi l-aţi oferit. Pentru că părintele Bălăceanu a lucrat aşa de frumos să se mute dânsul în lucrarea săvârşită. Eu n-am nevoie de birou. Biroul meu este întins în cele trei judeţe.
Cred că n-am stat nicio oră în acel birou. Ion Bălăceanu, mai târziu, văzând că nu mă „omor” după birouri, s-a mutat, precum mi-a fost dorinţa. Am gândit că nu este bine să am un birou unde să stau proţăpit ore în şir.
Ca mod de lucru, când eram la Centrul Eparhial, vlădica Gherasim mă lua cu sine pe la birouri unde rezolva problemele curente, pe loc, fără a se mai pierde vremea cu aşteptatul în audienţă, la cabinetul din palatul episcopal.
Am dorit să nu solicit niciodată nicio audienţă. Aşteptam să fiu chemat.
Când a fost vorba de slujire, am auzit glasul împăciuitor, dar ferm al episcopului titular.
– Aşa, aşa, fratele meu întru arhierie, eu voi sluji la Râmnicu Vâlcea. Frăţia ta ai unde face slujbă. Catedrala de la Argeş este destul de încăpătoare. Aici bisericile sunt mai mici. Şi apoi lumea încă nu cunoaşte cine-i episcop titular. Să mă ierţi. Poţi sluji oriunde în Eparhie, dar Râmnicu Vâlcea este doar pentru mine. Cred că nu te superi.
– Sunt bucuros să fac aşa cum porunciţi. Nu vă faceţi nicio grijă. Nici din greşeală nu voi gândi să vă supăr!
Aşa au trecut cinci ani, fără ca să-i fac vreo nuanţă de umbră episcopului meu titular, care ţinea foarte mult la demnitatea lui de unic slujitor la Vâlcea.
Toate acestea se orânduiau repejor. Era spre iarnă şi pentru primăvară trebuiau înzecite forţele pentru multele lucrări ce trebuiau începute şi continuate.
De hramul Sfintei Filoteia, din 7 decembrie 1985, a fost o zi superbă. Erau 150 C şi lumea a venit câtă frunză şi iarbă! Era prima oară când slujeam de ziua Sfintei Filoteia, zi de plină bucurie sfântă, neschimbată, prin puterea Duhului Sfânt.
Şi acum, ca de obicei, de la sublim, la ridicol. Se apropia Crăciunul! Episcopul Gherasim îmi spunea adesea:
– Aşa, aşa! Vine Crăciunul! Poate vei avea oaspeţi. Trebuie să-i hrăneşti cu ceva, că doar n-o fi casă pustie. Vom tăia aici la Vâlcea un purcel.
– N-am nevoie de nimic. Vă mulţumesc! Consideraţi că este ca şi cum mi-aţi fi dat cinci purcei. Gândul contează. Eu mă satur cu intenţia izvorâtă din dragoste, îi spun cu gândul că nu o să-mi mai povestească despre purcelul de Crăciun.
– Aşa, aşa! Nu se poate fratele meu întru arhierie. M-am gândit să-l împărţim în două. Dacă vrei partea cu urechi şi cap mă bucur, dacă vrei cealaltă parte, cu coadă, tot aşa mă bucur. Totul este să hotărăşti şi să primeşti, insista sincer, bonomul episcop al Râmnicului şi Argeşului.
– Cred că mai bine ar fi să-l tăiaţi exact în două, începând cu capul, spinarea, până la coadă. Chiar şi coada să fie făcută în mod egal, tăiată pe de-a lungul. Aşa înţeleg parte dreaptă, ca fraţii cei buni, dau eu cu gluma, ca să ne veselim înainte de sărbători.
Nu mai ştiu cum a rămas cu purcelul pe care dorea să-l hăcuie. Oricum, povestea hazlie m-a amuzat copios. Nu mai era nevoie de hărtănirea nici unui purcelaş din gospodăria arhierească de la Râmnicu Vâlcea.
Gândul delicat, însă, nu se uită!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
