Pe lângă toate acestea, având mare dragoste să citesc de mic copil, am început să împrumut cărţi din biblioteca creştinilor din Cufoaia. Credeam atunci şi cred şi acum, că nu mai este niciun sat ca să aibă o mică bibliotecă aproape în fiecare gospodărie.
Nu degeaba satul se numeşte: Cu-foaia. Mă temeam să nu fiu întrebat ceva din cărţile lor – tipărite de Biserica Greco-Catolică – şi să nu ştiu. Aveai ocazia să-i vezi cum îţi zâmbesc în faţă cu vădită ironie. Este greu de suportat astfel de stare.
În câteva luni, printr-un fecior student din sat am reuşit să mă pun, oarecum, la punct cu „literatura” cufoienilor harnici şi hotărâţi pe lucruri mari.
Dar grija cea mare era să mă abonez la toate revistele şi publicaţiile din vremea aceea, când România era împărţită administrativ în regiuni. Aveam abonamente pe masă: Tribuna, Steaua, Astra, Tomis, Ramuri, Familia, Convorbiri literare, România literară, Luceafărul, Contemporanul, Manuscriptum, Magazin istoric şi altele, pe care nu le mai înşir.
Citeam tot ce era de citit. Ţineam caiete cu fragmente mai alese. Cunoşteam tot ce se putea cunoaşte în fuga şantierelor şi a obligaţiilor religioase zilnice. În primă grijă erau manualele de Teologie Ortodoxă. Învăţam ebraica şi mă instruiam în greacă şi latină.
Dar gogomănia cea mai mare pe care am putut-o face, uneori zi şi noapte, era grija de a memora cuvintele din Dicţionarul de neologisme. Doream să mă „cultiv” şi să nu mai fie nimeni ca mine. Începusem să scriu şi să vorbesc aşa de „neologistic” încât nu mai înţelegea nimeni, nimic.
Toate până într-o zi. La conferinţa preoţească din toamnă, de la Gherla, mi s-a venit de hac. Era prima mea ieşire în public. Doream să-mi arăt ştiinţa şi oratoria. Voiam să impresionez. De faţă era şi Împuternicitul Ţepeş Hoinărescu, vechiul meu „prieten”. Când li s-a părut că am întrecut măsura cu „păsăreasca” mea, aud vorbele ţepoase, aruncate peste capetele preoţilor:
– Unde te trezeşti dumneata, părinte? Ce este cu limbajul acesta? Nu înţelegem nimic. Stai jos! Ca la comandă, Popa Ernest Ionescu, trecut peste 60 de ani se ridică şi-mi face un perdaf de zile mari în legătură cu rostirea românească, adăugând, că ştie şi el ceva literatură, că doar a botezat pe poeta Ana Blandiana, fiind preot în satul unde s-a născut literata de mai târziu.
Că tot este vorba de carte, la librăriile din oraşele pe unde treceam, mai ales: Cluj, Sibiu, Gherla, Baia Mare, cercetam ce noutăţi mai sunt. Toţi banii erau cheltuiţi pe cărţi. Îmi aduc aminte că prin 1966, a apărut o cărţulie: Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu.
Citind-o dintr-o răsuflare, am înţeles mesajul ei mistic. Că tot nu costa prea mult – doar 3 lei – şi nici nu era prea voluminoasă, am luat toate exemplarele care erau în librărie. Librarul s-a holbat la mine, fără să scoată un cuvânt. După ce le pun în traistă zice:
– Dar ce faci cu cărţile astea?
– Sunt bibliotecarul Protoieriei Gherla şi le dau tuturor preoţilor, pentru bibliotecile parohiale. I-am spus să mai aducă, colea, vreo câteva sute. Aşa am împărţit cărţulia ca pe cartea de rugăciune, dorind să-l cunosc pe curajosul scriitor, despre care am auzit că părăsise ţara din cauza prigoanelor „literare”.
Bucuria mea avea să se mărească odată cu venirea în Inăul Maramureşului. La numai 10 km. era aşezată frumoasa Mănăstire Rohia. Stareţul Justinian şi-a terminat studiile cu un an înaintea mea. La Sibiu ne întâlneam adesea, dar nu am legat niciun fel de dialog cu dânsul. Mi se părea prieten doar cu sine, ca să mă înşel şi eu în păreri, bineînţeles. Era mai mult decât la prima vedere şi altul la înţelegerea lucrurilor prin apropierea cărora noi treceam grăbiţi.
Îl simţeam înţelept şi om de mare profunzime. De aceea, atunci când George Bălan şi Ioan Alexandru, unul profesor, muzicolog şi celălalt poet, au venit la Tioltiur, crezând că sunt mare avă, i-am trimis de îndată la Rohia, recomandându-l pe Justinian al Maramureşului, ca duhovnic şi învăţător făr` de pereche.
M-au crezut. Şi-au luat tălpăşiţa şi au mers direct în Munţii Rohiei. De atunci Ioan Alexandru a rămas prietenul stareţului rohian, mai puţin George Bălan.
La Cufoaia eram iubit de babe, mai ales. Le ascultam poveştile şi necazurile cu multă răbdare. Încercam să nu mă dau în stambă.
– Domnule Părinte, de ce eşti aşa de iubit în satul meu? mă întreabă Latiş Vasile, profesor la Liceul din Târgu-Lăpuş. Mă uit la el cu ochi neîncrezători. Eram surprins de povestea asta. Am stat de vorbă ore în şir. La urmă, îl aud zicând, bucuros că a aflat secretul:
– Apăi, acum ştim de ce te iubeşte lumea. Oricât ţi-am repetat poveştile, dumneata m-ai ascultat cu aceeaşi răbdare. Acesta este secretul. Ai răbdare şi ştii să asculţi ofurile oamenilor.
Oricând, un cuvânt bun este ca roua dimineţii!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
