Evenimentul cel mai grav şi primejdios, din prima vieţuire la Cernica a fost cutremurul din martie 1977. Cu o zi mai înainte, la biroul cimitirului am orânduit ultimele cereri pentru concesionat locuri de veci. Am început să pun apostile pe hârtii, cu haz şi mereu altele.
Am luat vinul pentru slujbă. Eram a doua zi de rând la biserică.
M-am îndreptat grabnic spre chilie. Îmbrăcat şi fără să merg la masa de seară, am luat-o direct spre biserică şi am început slujba cu aproape o oră mai înainte. Unii călugări vociferau.
– Calinic ăsta, mereu face de capul lui! Nu respectă programul de biserică. De ce începe slujba cu o oră mai devreme de programul stabilit?
Când eram aproape gata să mă întorc la chilie, parcă cineva mă trăgea de mână la biserică să încep slujba de îndată. N-am înţeles în momentul acela despre ce ar fi vorba.
Întreaga slujbă s-a desfăşurat normal şi negrăbit. La ora nouă seara s-a ieşit din biserică şi fiecare călugăr a mers la chilia lui. La nouă şi douăzeci şi cinci de minute a început cutremurul.
Zguduiala în sus şi în jos, apoi în valuri, a clătinat biserica şi clopotniţa de s-au tras clopotele singure… adică le-a tras cutremurul.
Am ieşit rapid din chilie, cu capul dat de pereţi, şi de pe cerdac am sărit jos printre flori, la numai câţiva centimetri de un fier ascuţit, de care erau legate florile. Am scăpat ca prin minune de ţepuşa care-mi putea fi fatală.
M-am repezit direct la tulpina unui paltin uriaş de pe vremea Sfântului Calinic, crescut falnic lângă biserica ctitorită de el. Am vrut să-l cuprind în braţe şi să alunec în cosmos. Am crezut că s-a declanşat o reacţie atomică în lanţ, mai ales după ce am văzut dinspre Bucureşti o lumină albastră până la cer. Mă întrebam cine a dat foc pământului. Am aflat după aceea că explodase fabrica de oxigen din marginea oraşului.
– O! Dar cutremurul acesta a fost mai mare ca cel din 1940, aud glasul unui călugăr, calm şi netemător. Avea experienţa de mai înainte cu cutremurele. Atunci doar am înţeles şi eu ce înseamnă un cutremur.
M-a apucat o mare spaimă. Nu mai puteam intra în chilie. Unii călugări comentau cum a fost cutremurul din 1940 şi cum a fost cel din 1977. Păreri diferite. Descrieri palpitante. Îmi era ciudă că în asemenea situaţii mai ai puterea de a face şi umor.
Ne-am dus la biserica mare unde se făcuse slujbă şi de unde se ieşise doar cu douăzeci şi cinci de minute mai înainte. Era jalnic! Bucăţi mari de tencuială şi cărămizi din arcade erau pe jos, strane şi icoane răsturnate, bolovani desprinşi din stâlpi. Dacă erau călugării în biserică, s-ar fi putut întâmpla accidente. Atunci am înţeles mai bine de ce îngerul meu păzitor mă trăgea de mânecă spre slujba din biserică, mai devreme cu o oră.
Adevărate minuni văzute cu ochii!
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru permanenta Sa purtare de grijă.
Am dormit iepureşte, după ce mi-am adunat cărţile răsturnate pe jos, cu etajere cu tot. Cuierele au căzut. Baboiul meu „vindecat” de coadă ruptă zăcea la pământ sfărâmat în bucăţi.
Dimineaţa, Pimen Georgescu, ghidul principal, m-a chemat plângând că s-a prăbuşit toată munca de câteva luni de la amenajarea muzeului mănăstiresc.
Am văzut vitrine răsturnate şi sparte, totul căzut la pământ, tavane prăbuşite, stâlpi mişcaţi din loc. S-a închis muzeul pentru restaurare. Aşa scăpam de muştruluiala părintelui Pimen, care era veşnic nemulţumit, că nu prea dau pe la muzeu, iar când mă prezentam, mereu nemulţumit, că trebuia să mă supravegheze la ceea ce spuneam vizitatorilor.
După cum intuisem, muzeul intra în restaurare. Eram liber. În muzeul cernican, care mi-a mâncat liniştea câţiva ani de zile, n-am mai intrat. Peste câteva luni am luat drumul spre Sinaia, unde Patriarhul Iustin Moisescu m-a numit stareţ, începând cu 1 august 1977, după patru luni de la cutremurul, care a distrus biserici, clădiri, a provocat explozii, morţi cu duiumul şi alte multe stricăciuni, de care azi, abia că ne mai amintim.
Conon monahul, tipicarul mănăstirii, care era şi magazioner cu toate alimentele, cătrănit peste măsură, se plângea că în cămările pline cu de toate s-au răsturnat rafturile, iar borcanele, cutiile, pachetele, ouăle din cofraje, pungile, sticlele cu ulei şi vin, au zburat peste tot. Mirosea a oţet şi a vin, iar de sub uşi năvăleau valuri-valuri de ulei cu peştişorii puşi la saramură.
Un adevărat spectacol cu ghiveci călugăresc! N-am putut intra în magazii şi cămări pentru a încuraja pe Conon, care bocea de ţi se rupea inima.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
