Citind în Sfânta Scriptură și opera Sfinților Părinți, ne bucurăm că întâlnim, spre mângâierea noastră, locuri care ne lămuresc cum să ne comportăm în viață. Când este vorba de întristare, suntem îndemnați ca să ne întristăm atunci când ne îndepărtăm de la poruncile lui Dumnezeu, cu dorul de a scăpa de mustrarea conștiinței prin asumarea greșelilor, dar și căința necesară pentru a prestabili pacea cu Domnul Dumnezeu.
Iar pacea cu Domnul Dumnezeu nu se realizează cu bun temei, dacă nu facem pacea cu familia, cu aproapele, și cu tot ce ne înconjoară. Există o legătură organică a păcii cu noi înșine, a păcii cu aproapele și de aici, a păcii cu Domnul Dumnezeu!
Chiar și atunci, când se întâmplă ca cineva să plece în eternitate, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă ca să: „nu ne întristăm ca și cei care nu au nădejde”, cum le scrie el creștinilor din Tesalonic, adică se îngăduie o întristare firească, având multă nădejde în revederea ce va urma după Învierea noastră la o nouă viață cerească.
Dacă întristarea noastră se hrănește, din nefericire, prin împătimirea de lucruri, de pofte nesăbuite, de lăcomia pântecelui, de gânduri și dorințe neîmplinite, atunci cu grijă, trebuie să folosim, ca remediu tămăduitor: rugăciunea, milostenia și neagonisirea, adică lepădare de orice îngrămădeală de lucruri.
Așadar, se constată că forma furtunoasă a tulburărilor depresive, se leagă de faptul pe care trebuie să-l cunoaștem, adică, starea curată a vieții noastre. M-am bucurat când un tânăr a rostit: „Mulțumesc Domnului Dumnezeu! Viața mea este curată ca lacrima!”
Când noi vedem pe drumul vieții oameni posomorâți, întristați, neajutorați, descurajați și cu diferite boli care le apasă ființa, este necesar să găsim o punte de legătură și să-i scoatem din neagra întristare și pesimismul cotropitor!
Să ne salvăm unii pe alții de la deznădejde!
Calinic Argeșeanul
