El scria: „Prin Metafizică înțeleg eu orice așa zisă cunoștință, care depășește posibilitatea experienței, adică depășește natura sau modul cum lucrurile ne apar, pentru a da explicație asupra Aceea-ce determină natura într-un sens sau în altul, sau, vorbind popular, asupra Aceea-ce stă în dosul naturii și o face posibilă”, din lucrarea Lumea ca voință și reprezentare, vol. II, cap. 17, 1819, pag. 537.
Iată, în sumar, ce scrie Schopenhauer în episodul: Despre. Trebuința metafizică a omului: „În afară de om, nicio ființă nu se miră de propria-i existență, pentru toate celelalte ea este ceva, întru atâta de la sine înțeles, încât nici nu o observă. În liniștea privirii animalului, vorbește încă înțelepciunea naturii, fiindcă în animale, voința și intelectul nu sunt încă destul de despărțite, ca să se mire una de alta când se reîntâlnesc. Lumea reprezentării este aici încă puternic fixată de trunchiul naturii, din care s-a născut, și participă încă la atotștiința inconștientă a Naturii-mame. Abia după ce esența interioară a naturii (obiectivarea voinței de a trăi) s-a ridicat, viguroasă și voioasă, prin cele două regnuri ale ființelor inconștiente, și apoi prin șirul lung și lat al animalelor, abia atunci, odată cu ivirea rațiunii, așadar în om, ajunge ea în sfârșit pentru prima dată la conștiința de sine: se minunează atunci de propria sa operă, și se întreabă ce este ea însăși. Mirarea ei este însă cu atât mai serioasă cu cât se află pentru prima oară cu conștiința în fața morții și alături de mărginirea oricărei existențe, i se impune mai mult sau mai puțin și zădărnicia oricărei sforțări. Cu această reflexiune și cu această mirare se naște trebuința unei metafizici (meta – după (greacă) fizica – cele despre natură) studiul ființei și ființării – deci a realității, având ca principale subiecte, discuțiile despre: Dumnezeu, Nemurire, Libertate, Suflet, Existență, Natură).
Dar aceasta nu durează mult, ci foarte curând, odată cu prima reflexiune, apare deja acea mirare, ce va trebui să devină într-o zi mama metafizicii. În același sens vorbește și Aristotel la începutul Metafizicii sale: Propter admirationem enim et nunc et primo inceperunt homines philosophari – adică, în traducere: „Căci din cauza mirării au început oamenii, și acum și mai înainte, să filosofeze!” (pag. 539).
Calinic Argeșeanul
