A venit şi sfârşitul anului. Studiile la seminar s-au încheiat. S-au dat examenele de diplomă. A fost o bucurie că vom pleca în largul lumii. Regimul de internat era o mare povară pentru elevi, dar pentru administraţia şcolii era şi mai mare.
La terminarea grijilor şcolare, dirigintele din cei cinci ani organiza o excursie pentru rămas bun. Mare ne-a fost bucuria, când profesorul, directorul şi dirigintele nostru Ioan Ivan ne-a adus vestea mare şi îmbucurătoare că vom face o drumeţie pe Ceahlău.
Pregătirile erau în toi. Vedeam marile frumuseţi semănate de Dumnezeu pe pământ. Acum aveam să urc pe muntele Ceahlău, pe care, atunci când mergeam la coasă în Obcină, îl vedeam trufaş cu fruntea aşternută spre soare.
După o noapte de aşteptare, mai mult decât de somn, am început urcuşul muntelui. Era pe la începutul lunii iulie – mi se pare – soarele strălucind cu veselie neastâmpărată. Noi mergeam unul după altul, hârjonindu-ne pe pieptişul muntelui. Dirigintele nostru nu ne pierdea din ochi. Era ca o cloşcă grijulie cu puii ei răspândiţi pe cărările care urcau în zig-zag pe panta muntelui.
După câteva ore de urcuş, auzim vocea baritonală a Părintelui Ivan:
– Să facem un popas. Poate-i nevoie şi pentru o pană de tufiş. Era prima oară când auzeam astfel de vorbă. Cu atât mai zglobiu suna din vocea unui om bisericaş care nu glumea niciodată.
Cu mari opinteli am ajuns la Vârful Toaca. Are 1904 metri, după cum îmi aduc aminte. Priveliştea de pe vârful Ceahlăului este năucitoare. Nu-ţi venea să crezi ochilor. Era o zi superbă. Zarea era limpede şi fără niciun nor. Ne făcuse Dumnezeu o mare bucurie. Cred că a dorit şi El să-i vedem frumuseţile zidite.
Noaptea am dormit într-o cabană cu paturi aşezate în comun şi suprapuse. Seara, rugăciunea, s-a făcut la lumină de opaiţ. Ne-am schimbat straiele şi ne-am aşezat pentru odihnă. Când a început să se pregătească spre somn, la dirigintele nostru cu purtări de monah convins, am văzut o cruce de lemn ce o purta la gât. Am adormit cu imaginea aceea unică. Se făcuse ca noi elevii, fără niciun ifos didactic sau de şefie la minunata drumeţie.
Dimineaţa auzim din nou vocea cam răguşită a Părintelui Ivan:
– Sculaţi-vă să vedem răsăritul de soare! Iese direct din Marea Neagră. Am sărit din paturi. Ne-am spălat şi, îmbrăcându-ne în fugă, am urcat iarăşi la Vârful Toaca. Răsăritul de soare a fost uimitor. Un bulgăre uriaş de aur ieşea din Marea Neagră, spălat pe ochi şi râzând lumii trezite din somnul de noapte.
Ne-am rugat! Am mulţumit Domnului! Am chiuit! Am hăulit! Era o veselie nemaiîntâlnită. Pe faţa directorului Ivan s-a aşezat un uşor surâs de mulţumire. Se bucura de bucuria noastră, izbăvit şi el de faţa sobră când preda elevilor, de la catedră.
Uşor, s-a început coborârea pe la Duruitoarea. Grija cea mare a Părintelui Ivan era ca nu cumva să călcăm strâmb sau în gol. Era o cărăruie îngustă. Primejdia era mare. Aşa am ajuns la Mănăstirea Durău unde era stareţ Părintele Pimen Zainea, Arhiepiscopul de mai târziu al Sucevei şi Rădăuţilor.
Fără să vrei te izbea în privire chipul sobru de sihastru, slăbuţ la trup ca şi acum, cu părul negru şi privirea ageră. Era îmbrăcat impecabil. Ne-a povestit de Toniţa pictorul. Pictura, unică în ţară, este în tehnica encaustică, adică făcută cu ceară de albine. Era o noutate pentru noi şi nu înţelegeam mare lucru.
După ce s-a îndepărtat puhoiul tineresc, m-am apropriat de Părintele Pimen şi l-am întrebat:
– E bine, oare, Părinte, să mă fac călugăr?
– E bine, băiete! Dar să nu uiţi: dacă ai pornit-o pe călugărie să nu glumeşti. Drum de întors nu mai este. Auzi?
– Aud, am îngăimat eu văzând degetul sihastrului ridicat a ameninţare în formă de semilună.
De atunci nu l-am mai uitat.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
