Că tot începutul are şi un sfârşit, este o poveste tare veche şi dureroasă. Pe la începutul anului 1981, Patriarhul Iustin vine din nou la Mănăstirea Sinaia.
Se uită peste tot prin mănăstire. Zicea mereu:
– Mda! Mda! Mda! Nu ştiam ce înseamnă acest mda în limbajul criptic al impetuosului patriarh. Aveam să aflu mai târziu. Era vorba lui de mulţumire, spusă pe scurt, ca la stenografiere.
– Mda! Aici la Sinaia totu-i de cleştar. Ai făcut curăţenie desăvârşită. Totul străluceşte.
Am rămas stopat! Niciodată n-a spus niciun cuvânt limpede, de apreciere, după o muncă susţintută de trei ani şi opt luni, cât a durat stăreţia la Mănăstirea Sinaia. Nu ştiam ce să cred. Deodată, aud sentinţa:
– Vei merge stareţ la Cernica. Mănăstirea a căzut din rosturile ei. S-a cotropit acolo totul. Dacă nu mergi, va fi foarte greu. Şi se uită fix la mine.
– Nu merg nicăieri! îi spun apăsând pe fiecare cuvânt.
– Mda! Atunci să-ţi faci bocceluţa şi să pleci acasă.
Aceeaşi poveste, ca mai înainte. M-am abţinut să comentez. N-am mai scos un cuvânt. Nu voiam să-l supăr. Fusese la Spitalul Elias pentru afecţiuni la rinichi. Îmi era milă de el. Ce mai contau vorbele mele. Trebuia să fac ascultare.
– Mda! Să gustăm ceva şi vom mai vedea, vorbele lui de temporizare în gândire.
N-am mai discutat nimic. La plecare, îl aud din nou:
– Mda! Luni – atunci era vineri – vei merge la Cernica. La revedere! Se urcă în maşină şi pleacă la Bucureşti.
M-a apucat o mare tristeţe. Nu doream să mă mai întorc la Cernica, niciodată. Era cald. Ţânţari mulţi. Era prea aproape de Bucureşti. Erau probleme de toate felurile. Le ştiam. Doar de acolo plecasem, ca ieri. Se terminase, oarecum, cu lucrările principale la Sinaia. Acum, când doream şi eu să mă bucur puţin, trebuia s-o iau de la capăt.
Luni dimineaţa primesc telefon de la Patriarh.
– Mda! Eşti la Cernica? Să vii azi până la Cabinet. Trebuie să facem nişte planuri de lucru. A închis telefonul. N-aveam cu cine să mai vorbesc.
Mi-am luat bocceluţa. Plecam tot acasă, dar la Cernica.
La Bucureşti am ajuns cu oarecare întârziere. Secretarul Bănăţeanu mă aştepta cu nerăbdare. Mă duce direct în Cabinetul Patriarhului.
– Mda! Cam lung drumul de la Cernica la Bucureşti, zice, cam zâmbind, Iustin, care nu prea se omora cu zâmbetele. Ei! Cum ţi se pare Cernica? O cunoşti. O să-ţi fie mai uşor ca la Sinaia. Acolo n-aveai ce mânca. Aici vei avea tot ce doreşti. Pe cine recomanzi ca stareţ la Sinaia?
-Pe Lavrentie Gâţă, îi răspund grăbit.
-Mda! Câţi ani are?
-35, Preafericirea Voastră, îi spun, dându-i lui Lavrentie cu 10 ani mai mult.
-Mda! 25 ai vrut să spui, nu? Nu stai bine cu aritmetica.
-Stau bine cu geometria în spaţiu! Lavrentie are 25 de ani, dar maturitatea este de 35 de ani.
Asta am vrut să spun.
Sună pe secretarul Ion Bănăţeanu.
-Să se facă deciziile de numire. Calinic la Cernica şi Lavrentie la Sinaia, începând cu data de azi.
Totul a mers rapid. N-am mai spus nimic atunci.
Până la instalarea ca stareţ, a doua oară, în viaţa mea, am mai avut un dialog foarte strâns cu Patriarhul Iustin, pe problema stăreţiei la Cernica. Nu era uşor acolo. Trebuia ca Patriarhul Iustin să se implice atunci când lucrurile luau o altă întorsătură.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
