Din mila Domnului Dumnezeu, noi suntem creștini, o!, de am fi creștini, lucrători în Grădina Iubirii lui Dumnezeu! După cum ne străduim noi, – și este o strădanie – întru a ne lumina în tainele cunoașterii Domnului Dumnezeu, înțelegem a afirma hotărât: creștinul încearcă să fie un om de știință!
De câte ori m-a bucurat faptul concret, văzând în viața creștinilor și a ortodocșilor, desigur, dragostea lor de a cunoaște pe Dumnezeu! De când sunt pe lumea aceasta, prima vedere a fost a unor creștini care citeau cărțile de îndrumare ale Părintelui Nicodim Măndiță, sfântul nostru argeșean.
Nu doar cititul! După aceea urmau întrebările și lămuririle răbdătoare a iscusiților duhovnici, știind și faptul că în omul pe care-l purtăm pe picioare zilnic, de la naștere până la mormânt, trăiesc doi oameni. Primul om este acela pe care-l lăsăm de capul lui, în văzul oamenilor, și al doilea om, cel care se ascunde cu grijă de ochii lumii, dar trăiește, sărmanul de el, în adâncul de nepătruns al conștiinței noastre neadormite.
Noi, din când în când, ne întâlnim la judecată cu sinele nostru și vedem omul nostru din afară, pe care l-a cioplit biata lume, după chipul ei, potrivit părerilor și intereselor de zi cu zi, și omul din adânc, pe care Domnul Dumnezeu l-a creat pentru bucuria slavei Sale dumnezeiești.
Cine dintre noi, oare, n-a cunoscut (deci, este vorba tot despre știință!), că orice suflet care n-a căzut în amară stricăciune, se simte creat ca să trăiască o viață aleasă, curată și mai înaltă, o viață superioară, duhovnicească, chiar aproape dumnezeiască?
Cu câtă grijă ne ostenim, ca îngrijindu-ne de bunurile veșnice, care sunt numaidecât trebuitoare, să avem grijă mare, ca să nu devenim victimele unor amăgiri înșelătoare, care după atâta osteneală, se întâmplă ca să nu le dobândim niciodată, considerând viața atât de trecătoare și fără niciun sens!
Deseori, când furtunile se mai liniștesc, iar noi ne revenim din lumea visărilor haotice, aflăm că neîncetat ne scapă ceea ce ar trebui să avem într-o statornică desăvârșire, gândul nostru străbătut de prezența sfințitoare a Domnului Dumnezeu.
Cât de potrivit este să luptăm împotriva pustiirii și a dezamăgirilor chinuitoare și să ascultăm sfintele și tainicele chemări ale Divinului Mântuitor!
Scăparea noastră, în orice vreme a veacurilor, singura scăpare: să ne ridicăm privirile de la Pământ, unde găsim tot felul de neîmpliniri și să ne învățăm cu privirea Cerurilor, unde, negreșit, găsim sfânta prietenie și dumnezeiasca binefacere.
Cel mai bun lucru este să ne vedem și pe dinlăuntrul nostru și nu numai pe dinafară, chipul oglindit cu stăruință. Vom afla că în sufletul nostru sălășluiește o Credință înăscută și chiar neclintită, și că noi găsim pe Domnul Dumnezeu, Cel care ne-a gândit și ne-a întrupat în frumusețea acestei lumi văzute.
Tot în lumea științei cuminți, noi ne recunoaștem măreția la care ne-a ridicat întru milostivirea Sa, bunătatea lui Dumnezeu, dar ajungem să vedem și cohorta de nenorociri, care ne-a încercat, fie din cauza noastră, fie din cauza aproapelui nostru, și atunci din răsputeri, din adâncul ființei noastre, răsună acest strigăt răsunător și mângâietor: Tatăl nostru!
Înstrăinarea de Dumnezeu și Biserica Slavei Sale, nu este o soluție, ci mai degrabă, o disoluție! Grelele și necunoscutele încercări ale vieții, nu se rezolvă și nu se tămăduiesc, decât în Credința, Nădejdea și Iubirea către Domnul Dumnezeu. Este calea cea mai sigură, mai scurtă și salvatoare.
Când omenirea va învăța aceasta și, desigur, fiecare dintre noi, vom reuși să îndepărtăm haosul și nimicirea noastră!
Calinic Argeșeanul
