Sfântul Policarp, în secolul al II-lea, spune astfel: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care a suferit pentru păcatele noastre mergând până la moarte, pe Care L-a înviat Dumnezeu, dezlegând durerile iadului, în Care credeţi fără să-L fi văzut, cu bucurie negrăită și preamărită, la Care mulți doresc să ajungă, știind că veţi fi mântuiţi prin har, nu din fapte, ci din voinţa lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Epistola către Efeseni, Sf. Policarp al Smirnei). Această mărturie timpurie arată limpede că mântuirea este darul harului lui Dumnezeu, primit prin credinţă.
Iar credinţa însăşi izvorăşte din ascultarea Cuvântului, după cum afirmă Apostolul: „Așadar, credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). În acelaşi timp, faptele bune rămân expresia vizibilă a harului lucrător în viaţa credinciosului, semnul unei inimi înnoite de Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune pe drept cuvânt: „Nu e de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin.”
În toată Scriptura, Dumnezeu nu respinge niciodată ideea unui loc sfânt, ci o binecuvântează: Cortul Întâlnirii, apoi Templul, sunt spaţii în care Dumnezeu îşi face simţită prezenţa – „ca să locuiesc în mijlocul lor” (Ieșirea 25, 8). Mântuitorul numeşte Templul „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16), iar Apostolii se rugau „într-un cuget în Templu” (Fapte 2, 46). De aceea, Biserica nu este un spaţiu oarecare, ci locul în care Dumnezeu cheamă poporul la rugăciune, iertare şi tămăduire. Creştinii vin la biserică indiferent dacă aceasta este mare sau mică, bogat împodobită sau modestă, plină de oameni sau aproape goală. Încă din vremea Apostolilor apare distincţia clară între casa omului şi „biserica din casa cuiva” (Romani 16, 5), adică un loc rânduit pentru Cina Domnului şi pentru rugăciune comună. Sfântul Pavel îi mustră pe corinteni: „Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi?” (I Corinteni 11,22), arătând astfel că există un loc anume unde se săvârşeşte Jertfa euharistică.
Sfânta Masă semnifică deopotrivă Mormântul Domnului şi Masa Cinei celei de Taină. De aceea pe ea se află numai cele rânduite slujirii liturgice; nimic profan.
În acest context se înţelege şi tradiţia locală, păstrată până azi, care permite ca, imediat după sfinţirea unei biserici, femeile evlavioase să poată intra în Altar: ele sunt primele martore ale mormântului gol, urmașele mironosiţelor care au primit vestirea Învierii. Prin extensie, fiecare Sfântă Masă devine, pentru Biserică, mormântul lui Iisus. Astfel, această iconomie nu este un compromis, ci o cinstire a celor dintâi martore şi o afirmare a teologiei mormântului transfigurat, prezent liturgic în fiecare biserică. Bineînţeles, această iconomie cere decenţă, discernământ şi o supraveghere atentă, pentru ca accesul temporar să nu degenereze în abuz, profanare, sacrilegiu sau practici superstiţioase. Accesul în Sfântul Altar nu ţine de discriminare, ci de rânduială sfântă: nu se intră din simplă curiozitate, ci doar cu binecuvântare şi pentru o slujire precisă. „Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.” (I Corinteni 14, 33). „Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială.” (I Corinteni 14, 40).
Sfinţirea unei biserici nu este o simplă inaugurare, ci pecetluirea unui loc ca spaţiu de întâlnire dintre Cer şi pământ. La sfinţire, episcopul rosteşte rugăciunea regelui Solomon: „Să fie ochii Tăi ziua şi noaptea asupra acestei case” (III Regi 8), aşezând astfel locaşul sub privirea neîncetată a lui Dumnezeu. Această binecuvântare se leagă direct de făgăduinţa lui Hristos: „Eu voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18), punând biserica noastră în continuitate vie cu Templul Vechiului Legământ.
În Liturghie, când preotul ridică Sfințitul Disc şi Potir, rosteşte „Ale Tale, dintru ale Tale…”, nu asistăm la un simplu gest, ci la un act prin care întreaga comunitate, cei vii şi cei adormiţi, este pusă înaintea lui Dumnezeu. Noi nu ştim misterele judecăţii lui Dumnezeu asupra celor adormiţi, dar ştim că datoria noastră este să ne rugăm și pentru ei şi să îi încredinţăm milostivirii lui Hristos, Cel care „are cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Adevărata rugăciune pentru cei adormiţi este o rugăciune smerită şi încredinţată libertăţii: „Doamne, dacă sufletul este încă în starea în care poate fi ajutat, ai milă de el.” În fiecare Liturghie, credincioşii trăiesc deja, în chip ascuns, ospăţul Împărăţiei. Pentru cei din afara credinţei, semnele vremurilor pot aduce teamă; pentru cei botezaţi în Hristos, ele sunt semne ale apropierii Mirelui. Viaţa creştină rămâne o luptă, dar una luminată de nădejde: „şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (I Tesaloniceni 4, 17). De aceea Biserica nu zice: „Doamne, mai întârzie!”, ci rosteşte plină de nădejde: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20) şi mărturiseşte cu credinţă: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.”
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
