După ce am reuşit să căpătăm o parte din lacul Cernica, m-am gândit să gospodărim şi să pescuim civilizat, zic eu. Am pus geamanduri, hotărnicind luciul de apă aprobat. S-au luat bărci de calitate, setci, plase şi ceva năvoade, pentru toată vârstă şi mărimea peştilor.
Ca să fim mai eficienţi, am pus şi un motor la o barcă mai mare. Eram, aşadar, motorizaţi. Puteam păzi lacul de prădători.
Ne-am tot interesat de un bun cunoscător întru ale pescuitului. Din om în om, am ajuns să cunoaştem un director general din Ministerul Agriculturii. El se numea Crap Andrei. Ne-am bucurat. În plus avea şi nume de peşte. Se părea om de treabă. Ieşise proaspăt la pensie. Ne-a asigurat că vom reuşi o treabă performantă. Mare bucurie pe noi, mare bucurie şi pe el, mai ales.
S-a apucat de treabă. Aveam încredere în el, aşa cum am în toată lumea, deşi unii sunt nişte puşlamale, care înşeală încrederea ce li se acordă.
– Domnule Crap, dar văd că plasele şi setcile noastre prind doar obleţi sau plevuşcă. Unde-s crapii mari, şalăii, ştiucile şi bibanii? Ce se întâmplă? Mata ai puterea să farmeci peştii? Să se prindă doar aceste fâţe de două parale, îl înghesui cu întrebările pe fostul director al unui minister comunist.
– Mă jur pe Dumnezeu! Să fiu al dracului, dacă mint. Nu s-a prins decât peşte mic. Sper să se schimbe situaţia. Vom pune plasele mai adânc. Sper să pice.
L-am lăsat cu juratul şi înjuratul lui. Am intrat la idei. Dacă acest vagabond ministerial mă fură ca şi acela cu laptele şi galiţele din gospodărie?
M-am gândit să-l las o vreme, ca să uite îmbrâncirea vocală şi să ne creadă nişte proşti cu barbă şi camilafcă.
Seară de seară, cu vreo trei călugări, am făcut de pază, împrăştiaţi în diferite colţuri ale lacului cernican, care gemea de tot felul de peşti, unii mari cât un om.
Pe la ora trei dimineaţa, Crap Andrei, scotea plasele cu peşte, îl punea în barcă şi-l ducea pe lângă gardul de beton al Mănăstirii Cernica şi-l ascundea într-un loc plin de stuf. Punea iarăşi plasele. Până la ziuă mai dădeau ceva obleţi şi plevuşcă, adică peşte pipernicit, mărunt.
Când el scotea peştişorii din ochiurile de plasă, veghetorii şi vânzătorii hoţomanului pensionar, care a ascuns peştele pe celălalt mal, încărcau sutele de kilograme, tot peşte mare şi voinic şi plecau rapid spre Bucureşti.
Crap Andrei a terminat lucrul. Se ştergea pe frunte de sudoarea muncii sale „cinstite”.
– Tot plevuşcă, Crapule? îi zic eu răstit. N-ai mai prins nimic în noaptea asta? Chiar nimic, în afară de obleţii cu care ne scoţi ochii de luni de zile?
– Jur! Să mă ia dracu, dacă…
– Nu te mai jura, îl întrerup scurt, fără să mai spună ceva. Dacă tot spui că eşti cinstit, ia să vedem noi ce peşte ai prins mata şi l-ai ascuns dincolo de lac, spre drumul care duce la Bucureşti. Te-am văzut astă-noapte cum cărai peştii cu sacul şi-i puneai în stuf.
Când din maşina trasă la garaj, au fost coborâţi ditamai peştii a rămas ţintuit locului. A amuţit.
– Vezi! Crapule, eşti un mincinos şi un hoţ ministerial. Mai mare ruşinea. Te-a descoperit Sfântul Calinic. Eşti un ticălos. Am anunţat deja miliţia să te ia cu peşte cu tot. Ca să te înveţi minte, tâlhar ce eşti!
Era şi Crap un infractor, de bună calitate, cum s-ar glumi a pagubă.
I-am spus să părăsească imediat mănăstirea. Cei doi călugări i-au tras peste cap cu câte un peşte mai mare de i-a sărit şapca. N-am mai auzit de el ca şi de ceilalţi hoţi, înaintaşii săi în furtişaguri.
Mai era unul care fura din mănăstire lumânări din ceară şi le vindea pe la parohiile din Bucureşti. L-am prins şi pe el, tot aşa, scos în drum de îngerul meu păzitor.
Toţi aceştia erau mireni angajaţi în gospodăria mănăstirii. Aşa se strică lucrurile bune. Sfântul Calinic avea călugări pentru toate meşteşugurile. Mirenii nu se amestecau cu călugării, precum se întâmplă azi, chiar şi la Athos.
Mare risipire!!!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
