Prin primăvara anului 1984, de la Primăria Capitalei vine un inginer agricol să semnăm un document că vom da 90 de tone de grâu din recolta anului curent. Spunea că toate mănăstirile au îndatorirea aceasta.
– Unde ai studiat dumneata, domnule inginer, îl întreb eu pe oaspetele pus pe scandal şi ameninţări.
– La Moscova! răspunde el umflându-şi bojocii.
– Se şi vede, îi întorc eu vorba. Mănăstirilor li s-a luat totul, până sub streaşina bisericii. Ce avem este strictul necesar. Fiecare călugăr are câte un hectar de pământ. Chiar dacă am fi animale, tot avem dreptul la îngrijire. De unde să dăm cote? Iar o luaţi ca prin 1952? Voi face un scandal de-or să audă şi cei de la Europa Liberă, că ne înfometaţi ca în lagărele naziştilor. Cei cu cotele făceau ochii cât cepele. Nu le venea să creadă.
– Ieşiţi afară, le strig eu, repezindu-mă la un ciomag ce stătea liniştit după uşă. Când mă uit, nu mai era nimeni. Le-au rămas doar pălăriile şi geanta cu contractele ce trebuiau să le semnăm. După câteva minute, secretarul bate la uşă.
– Au venit cei de la primărie să-şi ia pălăriile şi geanta cu actele. Stau afară la scară. Doresc să le duc eu. Nu vor să intre. Au spus că n-au mai văzut astfel de om…
După plecarea lor, dau telefoane la mănăstirile Ghighiu, Căldăruşani, Pasărea şi Ciorogârla, unde spuneau flămânzii de la Primăria Capitalei, că vor merge să se semneze contracte pentru cote de grâu. Le-am spus să nu semneze nimic, nici în ruptul capului, povestindu-le dialogul pe care l-am avut. Drumurile lor pe la mănăstiri s-au sfârşit cu un eşec total. Aflaseră că i-am pus în gardă pe stareţi şi stareţe. În Capitală au ajuns cum au plecat. Cu mâna goală.
După o bucată de vreme, episcopul Roman îmi spune:
– Bă! Bă! Bă! Dă şi tu barem vreo nouă tone de grâu, din cele 90 câte cer ei. N-o fi nimic. Nu te pune în furci cu ăştia. Părea, de data aceasta, mai împăciuitor, arhiereul crescut între apele Cernicăi.
– Le dau! desigur. Să vedem rezultatul recoltei.
Nu mă aşteptam să-mi spună chiar Roman despre cote. El ştia ce înseamnă asta. Doar o păţise cu Gherasim la Căldăruşani. Dar de data aceasta şuguia. Era un mare hâtru.
Văzând că lucrurile nu se liniştesc, mă apuc şi fac un demers la Primarul General al Capitalei, spunându-i că avem la Cernica personal de hrănit, cam vreo două sute de inşi şi să ne aprobe vreo 30 de tone de porumb, la preţ minim, din rezerva pe care o are Primăria.
Adresa asta a pus vârf! Nu se mai pomenise astfel de atitudini! Ei cereau de la noi şi noi ceream de la ei. Când a văzut Primarul Cioară – mi se pare – o poveste ca asta, din mărturii colaterale, ar fi întrebat:
– Cine-i Calinic ăsta? Dacă aşa sunt şi ceilalţi stareţi şi stareţe, renunţăm la cotele lor. Să dea câte 9-10 tone. Am vorbit cu superiorii lui. Trebuie să asculte.
Într-o audienţă, la Patriarhul Iustin, aud:
– Mda! Tu, Calinic, nu vrei să dai cote?
– Lăsaţi pe seama noastră cotele. Ştim noi mai bine, stareţii. Când vă mai sorcovesc cu cotele, daţi vina pe noi. O scoatem cumva la capăt. Dăm cote câte vor. Promit. Nu vă îngrijoraţi.
Recoltele anului 1984 au fost extraordinare. Am orânduit consumul pe doi ani la Mănăstirii Cernica. Ce a ieşit pe deasupra, peste o sută de tone, direct de pe ogor am dus grâul la cei săraci: mănăstirile Zamfira, Sinaia, Viforâta, Dealu, Cheia, Suzana, Govora, Polovragi, Tismana, Alba-Iulia, Topliţa, Seminarul de la Neamţ şi nu mai ştiu unde. Am luat dovada semnată de primire şi le-am pus într-un dosar special. Mare bucurie a fost pentru toţi.
Făceam, de altfel, pomană din buzunarul lui Dumnezeu!
Ducându-mă spre casă, la Cracăul Negru, am trecut pe la Curtea de Argeş, unde era Patriarhul Iustin la odihnă. Îi plăceau păpuşoii fierţi. Ştiind asta am dus o traistă de ştiuleţi. Era în parc. Stătea pe o bancă la umbră. Se sprijinea gânditor în toiag:
– Mda! Ce cauţi pe aici, băiete? Unde umbli, de capul tău?
– Merg acasă! în Moldova, şi am venit să vă văd, îi spun eu cu o oarecare grijă, ca să nu-l supăr.
– Mda! Păi nu-i pe aici drumul spre Moldova, zice Iustin, înfigând vârful bastonului în pietriş cu nervozitate.
– Drumul spre Moldova, poate trece şi prin Timişoara, mă arăt eu pus pe vorbă.
– Mda! Tu ai dat cotele la Primăria Capitalei?
– Le-am dat! Totul e în regulă! Am şi dovada! Fiţi pe pace! îl asigur pe Preafericirea Sa.
-Mda! Ia să văd dovezile. Îi prezint dosarul. Se uită atent. Se uită la mine. Iar se uită în dosar. Începe să-i tremure uşor mâna.
– Mda! Cine ţi-a dat ţie aprobare să dai recolta Cernicăi pe la mănăstiri?
– Preafericirea Voastră! adaug eu, răspunzând mai cu curaj. Călugării şi călugăriţele sunt şi ei cetăţeni români şi au dreptul la viaţă. N-am aruncat recolta în mare. Decât să ne dea primăria, care este săracă şi ea, mai bine ne dăm noi, unii la alţii. Tot în ţara asta am dat.
Patriarhul Iustin n-a mai zis nimic. Roşeaţa din obraz devenea din ce în ce mai purpurie. Bastonul se rotea în pietriş.
– Mda! Mda! Mda!, mai repetă Patriarhul.
Mi-am cerut binecuvântare pentru a mă îndrepta spre Moldova.
De atunci, s-a închis problema cotelor.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
