Mai bine spitale și școli, nu catedrale.” Fraza aceasta, care umple astăzi forumuri și rețele sociale, are o istorie mult mai veche decât credem. Ea a fost rostită, într-o altă formă, acum două mii de ani. În casa din Betania, când Maria a uns cu mir picioarele lui Hristos, Iuda a exclamat: „Mai bine s-ar fi vândut mirul acesta cu trei sute de arginți și s-ar fi dat săracilor” (Ioan 12, 5). Sună filantropic, dar Evanghelia descoperă adevărul: „Spunea aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era fur” (Ioan 12, 6).
Ecoul lui Iuda răsună și astăzi… Cei care strigă împotriva Bisericii nu sunt, de cele mai multe ori, cei care hrănesc săracii sau îi meditează pe elevi fără plată, ci aceia care își ascund lipsa de credință vie și de milostenie practică în spatele unor cuvinte de «justiție socială».
Istoria arată limpede: Biserica nu a fost și nu este împotriva spitalelor și a școlilor; dimpotrivă, multe dintre ele au fost ctitorite de ierarhi cărturari, de domnitori evlavioși și de oameni credincioși. Ideea de spital public, deschis tuturor categoriilor sociale, s-a dezvoltat odată cu creștinismul. Totuși, la un nivel mai adânc al conștiinței, lozinca «spitale, nu catedrale» recunoaște, fără să-și dea seama, un adevăr: omul este bolnav.
Numai că Biserica nu este concurenta spitalului, ci devine spitalul sufletului. Catedrala este locul unde se tratează rănile nevăzute: frica, vina, rușinea, deznădejdea, singurătatea, lipsa de sens. Hristos a spus limpede: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi; n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17).
Așadar, Biserica nu înlocuiește medicina, ci o însoțește și o binecuvântează, vindecând acolo unde bisturiul nu poate ajunge: în adâncul sufletului. Cuvintele Domnului sunt medicament: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). De aceea, în limbajul Părinților Bisericii, Biserica este spital, iar Hristos este Doctorul sufletelor și al trupurilor. Icoana Samarineanului milostiv rămâne imaginea vie a acestei taine.
Catedrala nu fură nimic de la spital; dimpotrivă, îl sprijină, pentru că trimite acolo medici și pacienți mai împăcați cu ei înșiși, mai deschiși spre vindecarea integrală a trupului și a sufletului și chiar spre paliație, mai capabili să iubească și să înțeleagă. Iar dacă vom privi cu atenție, vom vedea cum catedralele și parohiile au trimis constant aparatură către spitale, au sprijinit unități medicale și au organizat campanii de donare de sânge, arătând că lucrarea Bisericii se împletește firesc cu grija pentru sănătatea oamenilor.
Prin această lumină am citit și cartea misionarului creștin Don Richardson, „Copilul păcii” (Peace Child, 1974). În anii ’60, el și soția sa, Carol, au ajuns în Noua Guinee Olandeză (astăzi parte a Indoneziei), la tribul Sawi, izolat, cu reputație de canibalism și cu un cod moral răsturnat: înșelăciunea era virtutea supremă.
Richardson a locuit împreună cu soția sa 15 ani printre acești oameni, într-o regiune greu accesibilă. El a creat un alfabet pentru limba Sawi, a conceput 19 abecedare, i-a învățat pe indigeni să citească și să scrie în limba lor maternă și a tradus întreg Noul Testament. Cartea relatează povestea fascinantă a conviețuirii celor doi temerari misionari cu acești canibali vânători de capete, la care trădarea era prețuită după cât de mult reușea „eroul” să-și îngrașe victima înainte de sacrificiu.
Când Don le-a povestit Patima Domnului, Sawi l-au aplaudat pe Iuda, considerându-l eroul trădării reușite. Evanghelia părea fără intrare în această cultură. Cheia a venit însă din chiar inima tradiției lor: când două triburi dușmane încheiau pacea, un tată își dăruia propriul copil inamicului. Pruncul, numit „copilul păcii”, devenea garanția vie a legământului. Câtă vreme trăia, pacea nu putea fi ruptă.
Față de copilul păcii din acest roman, care oferea doar o pace temporară între triburi, Fiul lui Dumnezeu este veșnic și El dăruiește lumii o pace netrecătoare. Richardson a rostit Vestea Bună în „limba” lor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Așa cum pacea Sawi se sprijină pe un fiu dăruit, tot așa pacea noastră cu Dumnezeu se sprijină pe Fiul Cel Unul-Născut, dăruit lumii de Tatăl. Scriptura spune: „El este pacea noastră” (Efeseni 2, 14), „a făcut pace prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20). Nu întâmplător, profeția Îl numește „Domn al Păcii” (Isaia 9, 6).
Din acel moment, Evanghelia a început să fie auzită dinăuntru, în limba inimii lor, iar inimile s-au deschis. Cartea arată că Dumnezeu a pus în fiecare neam „semințe ale Cuvântului”, adică sensuri și simboluri care, odată atinse de har, devin porți de intrare pentru Hristos.
Așa se leagă toate: învățătura și rugăciunea merg împreună. Cum să te rogi dacă nu știi ce Îi este plăcut lui Dumnezeu și ce a făcut El pentru tine? Apostolul întreabă: „Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut?” (Romani 10, 14).
De aceea, rugăciunea „Tatăl nostru” (Matei 6, 9–13) este o adevărată școală duhovnicească, temelia tuturor rugăciunilor Sfinților Părinți. „Tatăl nostru” nu este doar o mângâiere, ci chemarea de a trăi frățietatea și iertarea. „Vie Împărăția Ta” nu este un simplu slogan, ci programul de viață al creștinului, împlinirea poruncii: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33). „Pâinea noastră” trimite mai ales la Euharistie, la „Pâinea care S-a coborât din cer” (Ioan 6, 48–51), Trupul lui Hristos, prin care ne împărtășim de viața cea veșnică.
Când recunoaștem că suntem în neputință și ne lăsăm duși la Spitalul lui Hristos, descoperim că „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte…” (Filipeni 4, 7). Această pace nu înseamnă doar absența conflictului, ci prezența iertării și a înțelegerii. Nu mai este un armistițiu fragil, ci începutul unei vieți noi, trăite cu sens și cu nădejde în Hristos.
Cuvântul evreiesc pentru „pace”, shalom, nu desemnează doar absența conflictului, ci plinătatea vieții, binecuvântarea și armonia omului cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sine. Cuvântul grecesc eirene înseamnă „unitate și acord”, dar în sens creștin, pacea nu este simplă liniște exterioară, ci darul lăuntric al lui Hristos.
De aceea, atunci când Biserica se roagă pentru „pacea de sus” și pentru „pacea a toată lumea”, nu cere un simplu repaus sau o comoditate, ci prezența Duhului Sfânt, care aduce împăcare și tămăduire.
Să observăm că a fi în pace nu înseamnă „a fi fără greutăți” sau „a o duce ușor”. Hristos nu a promis niciodată o viață lipsită de încercări, ci ajutorul Său necontenit: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Frații mei, socotiți ca o mare bucurie când cădeți în felurite ispite” (Iacov 1, 2).
Pacea adevărată se naște din împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Hristos: „Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui” (Romani 5, 10).
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
