Văzând episcopul Gherasim că nu mă ocup de „puciuri”, a început să-şi dea drumul la vădite atitudini de încredere. Avea grijă să fiu bine îngrijit de maica Ghelasia, o fiinţă de mare seriozitate, delicateţe şi râvnă duhovnicească. Era ca o adevărată mamă.
Totul era pus la punct. Curăţenia era exemplară. Niciodată nu s-a arătat că ar fi plictisită sau obosită de lucrul cel mult. Un adevărat exemplu de slujire şi comportament călugăresc.
Mereu auzeam pe maica Ghelasia jeluindu-se că nu va mai ajunge niciodată la mănăstirea ei de metanie, Sărăcineşti, de lângă Râmnicu Vâlcea, transformată în Casă pentru asistaţi, care au distrus totul în cale, ca la mănăstirile Mamu, Brâncoveni, Văleni, Bistriţa vâlceană, după aplicarea dispoziţiilor Decretului 410 din 1959. Atunci a fost o adevărată nenorocire pentru toate schiturile şi mănăstirile din întreaga Patriarhie Română.
Întorcându-mă la „gingăşiile” episcopului titular, mereu m-au încântat anumite porniri nevinovate. Mai totdeauna rămâneam peste noapte la Râmnicu Vâlcea. Îmi era peste mână să merg la Curtea de Argeş, dacă aveam de făcut drumuri în Vâlcea sau Olt. Trebuia mare economie la benzină. Era o criză impusă şi dispusă.
Dimineaţa, episcopul Gherasim se trezea când cântau cocoşii de ziuă. O lua prin curtea episcopiei. Dorea să ştie tot ce se petrecea sub streaşina casei, sprijinindu-se pe un baston de bambus, moştenit de la un stareţ din Trivale, pe nume Grigore Uriţescu!
Pe la ora 7, aud telefonul sunând:
– Copăcel, copăcel! Bună dimineaţa. Şi închidea telefonul. Acesta era semnul că trebuia să mă trezesc. Ştia că citesc noaptea până târziu. Uneori până spre ziuă.
Tare aş mai fi dorit să mai dorm puţin. La ora 8 suna din nou telefonul.
– Copăcel? Copăcel? Vino să luăm un ceai, că-i târziu. Acest copăcel-copăcel, îmi dădea aura unui copil mai mărişor, învăţat cu un fel de alintare.
Mă bucuram aşa de mult! Mă temeam că într-o zi nu o să-mi mai zică aşa. În inima mea creştea preţuirea ca pentru un părinte sau prieten adevărat.
Uitasem toate supărările de la începutul lucrării noastre. Cei care-i voiau „detronarea” s-au mai potolit. Nici pe mine nu mă mai aborda nimeni cu asemenea gânduri bolnave. Toată lumea pricepuse că nu vor avea în Calinic un aliat la atitudinile lor rebele.
Gherasim se comporta frumos cu toată lumea. Nu jignea absolut pe nimeni, cu toate că erau motive îndestulătoare. Încerca să aibă pace cu toată lumea din curte, de la Centrul Eparhial şi cu preoţii din parohii. Nu era dispus să pedepsească pe nimeni. Dar nici nu-i plăcea să fii om netrebnic. Dorea ca fiecare să-şi vadă de treabă şi să fie serios. Nu-i plăceau glumele. Ştiu sigur aceasta pe propria piele. Când mai încercam uşoare glume, se uita mustrător la mine şi mă atenţiona uşor, pe neobservate, ca să priveghez rostirea cea glumeaţă.
La masă, de asemenea, era de o sobrietate călugărească, rar întâlnită. Era aşa de generos cu mesenii! Sărea imediat şi te servea. Te îndemna să mănânci, dacă vedea că te cam codeşti sau strâmbi din nas. Nu era cazul să te arăţi prea mult. Te pricepea dintr-odată.
Când plecam la drum să rezolvăm treburi, pe la Bucureşti, mai ales, înainte de a ne urni din Râmnicu Vâlcea, intram în paraclis ca să ne rugăm pentru a avea succes pe la ministere şi la alte instituţii. Asta m-a impresionat mai mult decât orice altă atitudine la Gherasim episcopul. Vedeam în comportarea lui un adevărat călugăr şi un episcop isihast.
Pe drum era mereu îngrijorat. Se temea că nu se va reuşi.
– Se vor rezolva toate, vlădica Gherasim, îl încurajam eu. Doar ne-am rugat când am plecat la drum. Nu vă mai faceţi griji. Ajunşi la Bucureşti şi urcând pe scări la birourile miniştrilor, episcopul Gherasim îmi spunea rapid:
– Să spunem rugăciuni până ajungem la ministru. Ce rugăciune spui tu?
– Eu spun rugăciunea Tatăl nostru, că-i mai scurtă, îi şoptesc, ca să nu audă cei care urcau şi coborau scările ministerului.
– Atunci eu spun Împărate Ceresc, îşi încheie cuvântul Moş Gherasim, care urca rapid şi uşor ca un fecior zglobiu.
Când intram în biroul ministrului, eram primiţi cu un zâmbet uşor semnificativ. Nu înţelegeam de ce anume. Episcopul Gherasim intra întâi, repede şi precipitat, iar eu în urma lui, păşeam mai rar şi îndesat.
– Luaţi loc, vă rog, ne poftea ministrul. Cu ce vă putem fi de folos?
– Am venit, Domnule Ministru, ca să ne aprobaţi tablă de cupru. Avem mănăstiri, monumente istorice. Cei de demult aşa lucrau. Să nu ne lăsăm mai prejos. Avem nevoie de 20 de tone, îşi încheie discursul episcopul Gherasim.
– Nu putem 20 de tone, dar 10, tot vă dăm, zice ministrul puţin încruntat. Lăsaţi hârtia aici şi vă dăm aprobarea.
– Eu rămân aici până ne-o daţi, Domnule Ministru. Nu avem timp de umblat pe drum, şi apoi, ştiţi, povestea cu economia. E scumpă benzina. De ce să mai aşteptăm, sau să venim altădată, sar eu de acolo, spre surpriza episcopului Gherasim. Îl vedeam că este mulţumit şi-i citeam gândurile care se arătau pe faţă.
Ministrul se uită lung la noi. Cheamă pe un director şi îi spune:
– Fă răspunsul cu aprobarea noastră pentru 10 tone tablă de cupru. Vor să plece cu hârtia în regulă acum.
Până să vină cu hârtia ne-a mai întrebat de unele şi altele, cu monumentele din cele trei judeţe.
Primind documentul, am pornit fericiţi spre casă.
Aveam răspuns la rugăciunile făcute!
Nu călcam de două ori într-un loc.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
