Înainte de a părăsi efectiv spaţiul dintre apele din Codrii Vlăsiei, voi mai adăuga câte ceva.
Când venea Ioan Alexandru, singur – mai rar – dar şi cu pruncuţii ocrotiţi de Ulwine sau cu Episcopul Antonie Plămădeală, era o sărbătoare.
Ne plimbam pe lacul mănăstirii. Atunci povesteam de toate, cu mare încurajare. Eram ca fraţii. Veniamin însă nu privea cu ochi buni această prietenie, mai ales că i-a frânt gândul şi dorinţa de a-mi da numele de Victorin, la tunderea în monahism.
Când pleca în vacanţa de vară, mă lăsa, cu rugare, să am grijă de casă şi să-i ud florile. Eram bucuros. Când plecam la Bucureşti şi pentru udatul florilor, prin iulie şi august, când era caniculă, mă opream şi mă odihneam câteva ore, citind din cărţile marelui cărturar român.
Mă aşezam pe o canapea. Sub cap îmi puneam un cojocel îmbrăcat în catifea, pe care i l-am dat în dar de mai multă vreme. Stând culcat am simţit că la obraz mă incomodează ceva. M-am ridicat. Am căutat prin buzunare şi am găsit un pacheţel mic, legat cu o aţă în formă de cruce, iar alături, un fir de busuioc. Desfac uşor. Înăuntru am găsit un mic petic de hârtie din calc, pe care era scris un text cu o culoare roşie, ştearsă. Era un jurământ făcut de Ioan Alexandru prin care spunea că nu va mai scrie niciun rând, în viaţa lui, fără să amintească de Dumnezeu şi aceasta în urma arătării Sfintei Treimi, aşa cum s-a întâmplat şi altor convertiţi: Blaise Pascal, Pierre Emanuel, Paul Claudel, ca să nu amintesc decât pe câţiva, în frunte cu Sfântul Apostol Pavel.
Textul era semnat cu Ioan, scriindu-l cu propriul lui sânge, după cum mi-a mărturisit mai târziu. Am pus totul la loc în buzunarul cabatului.
Am rămas fermecat. Doream să spun şi altora de marea mea bucurie. Când ne-am întâlnit, am vorbit despre convertiri. Vorbea cu un entuziasm de negrăit.
– Şi tu eşti un convertit, îl întrerup eu în vorba entuziastă. Se uită mirat la mine, făcând ochii mari cât cepele.
– Ai umblat cumva în buzunarul hainei? Vezi, să nu spui nimănui, mă roagă poetul cel mare al României, din secolul al XX-lea.
Tot cu Ioan Alexandru am mers la Schitul Balamuci de hramul Bisericii Sfântul Nicolae, pentru a-l vedea pe Damian Bogdan, noul stareţ, adus prin smârcuri şi ape într-o noapte, după cum am povestit mai înainte.
Am luat cele necesare pentru slujbă şi bucate pregătite cu migală şi bucurie pentru a-i aduce mulţumire celui care jelea mutarea de unul singur, într-un loc de sihăstrie veche, transformat de Cuza într-un blestemat oficiu de nebuni.
– Iată, Părinte Damian, am venit cu barca, dimpreună cu scriitorul Ioan Alexandru. Mâine este hramul Sfântului Nicolae şi am adus de toate. A început a plânge ca un copil. L-am încurajat şi i-am prezis:
– Peste cinci ani, locul acesta va fi un paradis. Ai oameni cunoscuţi, plini de evlavie. Îi chemi în numele lui Iisus şi al Sfântului Nicolae să te ajute să scoţi schitul din înstrăinare şi sărăcie.
Biserica Schitului Balamuci, acum Sitaru, este o frumuseţe. Călugării au înflorit ctitoria Sfântului Nicolae. Catapeteasma este valoroasă. Pictura se păstrează bine, iar arhitectura bisericii este superbă.
Sfântul Nicolae a adus oameni de suflet, ca Gherontie, mare duhovnic şi Gherasim cel umilincios. Ei au făcut din schit ceea ce se vede acum: o minune.
Damian cel blând acum veghează cu Gherontie luminiţa dintre smârcuri. Nu vă lăsaţi până nu o vedeţi. Este ca un pelerinaj la locurile sfinte. Poate, dacă Veniamin nu-l izgonea acolo pe Damian, astăzi chinovia, sigur, ar fi arătat sărăcită şi mult umilită.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
