Din vremea studenţiei se pot povesti multe. M-am bucurat de multă preţuire, nedeclarată. Iubirea se simte, cum simt păsările, ghioceii şi întreaga natură că vine primăvara.
După patruzeci de ani, îmi vin în minte chipurile colegilor mei sibieni. Şi acum aud cântarea liturgică a celor patru colegi, care mi-au bucurat inima la hirotonie în Catedrala ortodoxă a Clujului: Simion Felecan, Gârlonţa Florin, Grigorie Dragoş şi Mihai Sămărghiţan.
Cu prezenţa lui de „conte”, Lazăr Marius îşi dregea glasul sonor, precum erau paşii hotărâţi, cadenţaţi ai lui Victor Miţiga, iar cu zâmbet, Petru Rău, întâmpina pe Doru Vasiu şi Dumitru Popa, cel sfielnic ca o fată mare.
Ca mai mare şi cu experienţă, Preotul Teodor Irimia, sfătuia cu răbdare pe Gheorghe Pop, Remus Găvruş, Octavian Turtoiu şi Gheorghe Enache. Nici eu nu eram părăsit de grija lui părintească.
Cu ochii ca albastrul cerului, cu pas liniştit şi voie bună, Paisie Tinca, cel cu vorbă puţină şi dojeni duhovniceşti, când era cazul, trecea ca umbra binefăcătoare prin curtea Institutului Teologic.
Aproape fără glăsuire şi mereu cu aură tainică, Ioan Bârsan şi Ioan Ciociu, ca şi Moise Vuici, Eugen Şerban, Gheorghe Cornea, Ilie Mariş, Gheorghe Stroe, Teodor Bej, Marian Ioniţă, Vasile Ramfu şi Neofit Man, cu preocupare învăţătorească, nu îndrăzneai să-i tulburi din meditaţia lor.
Mai volubili, din când în când, Aurel Crăciun, Victor Făgăraş, Mihai Popescu, Aurel Puşcaş, Iosif Bogdan, Ioan Bălăi, Gheorghe Pop, Andrei Vlaica, Simeon Creţa, Victor Pop, Alexandru Câmpeanu, Simeon Fărcuţ şi Dumitru Farcaş te binedispuneau, păstrând o bună delicateţe cu prezenţa lor de spirit.
Parcă şi acum văd pe Vladimir Marcovici şi Al. Mihailovici, doi preoţi sârbi, care aveau un comportament model, fără să demonstreze aceasta prin vorbe şi priviri.
Dar Ion Moraru, ca mai subţire intelectual, se impunea prin mersul şi mai ales poziţia şi privirea lui de sfinx. Pentru asta avea să sufere mai ales, că ideile lui din licenţă, referindu-se la Shakespeare, nu se potriveau cu ale Episcopului Teofil Herineanu. Mare durere şi deziluzie pentru întraripatele lui idei!
Cu o poftă nemaivăzută până atunci, de a citi psalmi, Ioan Iuraşcu, sanitarul şcolii, era totdeauna vesel ca şi acum când sihăstreşte prin Episcopia Giurgiului, ctitorind Altare printre ape.
De câte ori mă gândesc la Dan Dumitru, acum arhimandritul Dionisie, fostul vicar arhiepiscopal, am în faţă un om de o sinceritate debordantă.
Ca mai la urmă, am lăsat pe Preotul Adrian Cărăuşu. Cazul lui m-a impresionat şi n-am uitat drama şi tragedia din familia sa.
Era student la Teologie, proaspăt logodit. A fost arestat. A făcut închisoare din 1946 până în 1964, aproape 20 de ani de suferinţe nemeritate. Logodnica, precum Penelopa, l-a aşteptat să se întoarcă.
Ieşind din puşcărie, în 1964, s-a căsătorit cu logodnica lui, care aşteptase cu nădejde atâta amar de vreme.
I-am cunoscut, fiind colegi de protopopiat la Târgu Lăpuş. Era un model de familie! Unic! M-am bucurat de prietenia lor şi i-am văzut cum gândesc şi cum lucrează în ogorul Domnului Iisus.
Mă consideram vinovat dacă nu aminteam de minunaţii colegi din Cetatea Sibiului, care înfruntau vremile adverse, mărturisind credinţa în Dumnezeu.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
