De mici copii, tata ne făcea o educaţie straşnică. Munca şi şcoala! Nu se putea comenta niciodată. Erau ascultări sacre.
Vara, când începea fânul, tata ne ducea la locurile noastre, pregătindu-ne pentru o lună şi ceva. Luam cu noi ceaunul, o, ceaunul fermecat, cratiţe, tigăi, tacâmuri de tot felul, saci cu mălai pentru mămăligă în burta cărora se aşezau un coş cu ouă pentru a nu se sparge pe drum, cofă pentru apă, căni, chibrituri, prosoape şi cele de toată trebuinţa.
Acum începea cositul. Fratele meu mai mare era meşter la bătut coasa. Eu nu am învăţat nici azi cum ar trebui. Îl rugam să mă ajute. Şi o făcea cu drag, dar coasa o bătea strâmb ca să nu am niciun spor la cosit, mai ales că mă punea să încep cu prima brazdă, iar el venea din urmă zicând: păzea, că-ţi tai picioarele.
Adevărate pozne în Munţii Neamţului!
Tata ne arăta cum să cosim. Dădea o brazdă. Era perfect cosit. Pământul era ras. Când l-am întrebat de ce face aşa, l-am auzit zicând:
– Cosiţi ras! Să nu rămână niciun fir. Aşa se regenerează iarba pământului. Se întăreşte pentru la anul.
Nu l-am crezut. Văzându-mi îndoiala, mi-a zis:
– Cosiţi aşa cum v-am spus. Când vor veni oile să nu aibă ce paşte, iar pe pământul nostru când ajung, să o ia la fugă. Apoi zâmbea şiret ca să înţelegem ce vom putea din poruncile lui de gospodar nemilos. Aşa a fost vreo cinci ani. Când venea tata în inspecţie, ne spunea:
– Bravo! Stogul este bine clădit, iarba este cosită aproape ras, dar are coamă între brazde. Nu sunt prea mulţămit. Noi tăceam mâlc şi gândul ne zbura aiurea. După ce ne trăgea câteva ameninţări că ne va dezmoşteni, pleca bombănind spre casă.
Fratele meu Haralambie era cătrănit foc. Nu mai putea să rabde atâta nemulţumire arătată ani de-a rândul. Îl aud cu năduf zicând:
– Costică! Anul acesta mai facem fân. Apoi îl învăţăm noi minte. Ştiu că tu eşti prieten cu tata. Sper să nu spui nimic.
– N-am să scap niciun cuvânt. Chiar mama mi-a spus că n-a mai văzut aşa om strâns la inimă, necruţător şi nemulţămit. Chiar a zis ca să-l lăsăm singur şi să plecăm în lume. S-a săturat până în gât, că de patru ani aude aceleaşi vorbe de supărare.
– A! Mă bucur de mama! Este dreaptă, dar nu-i va fi uşor, că toată greutatea va cădea pe spinarea ei, zise fratele mai luminat la faţă.
Am mers din Obcină, unde am primit mai multe ocări, în Borci, alt loc de coasă, cu relieful frământat ca într-o covată uriaşă de pâine. Ne-am apucat de lucru. Într-o săptămână şi ceva totul era orânduit. Stog mare, făcut după legea locului. Gardul era solid şi înconjura frumuseţea de strânsură pentru a nu fi pradă cerbilor, oilor şi iepurilor.
Tata nu a mai venit atunci. Noi am plecat acasă. Deja trecuse de Sântămăria Mare. După vreo două săptămâni, plecând cu mama pe la locurile unde am cosit şi făcut fânul, tata făcea mereu observaţii. La întoarcere, mama ne-a spus că nu e bine să mai mergem la anul ca să muncim degeaba la fân.
– Mergeţi, copii, şi munciţi în lume, iar tatăl vostru să facă fânul cum va crede că-i mai bine. Ne-am bucurat de sfatul şi curajul mamei. Aşteptam cu nerăbdare anul viitor. După ce am terminat şcoala, fără să spunem nimănui, decât mamei, eu am plecat la stâna din Antăleni, unde aveam oile, iar fratele la pădure cu alţi flăcăi, ca să facă metri steri.
A venit vremea coasei. Noi dispărusem fără urmă. Tata o întreba pe mama:
– Bre, femeie, unde-s copchiii noştri? Nu cumva i-ai încurajat să plece de acasă?
– Vom face amândoi fânul, că cinci ani nu ai fost mulţămit. S-au săturat şi ei.
Câine să fii şi tot pleci de acasă.
Ne-am căpătat independenţa. Zburam cu propriile aripi. Erau primii bani pe care-i strângeam pentru şcoală şi internat. Nu mai auzeam nemulţămirile tatei. Dar nici fratele meu, Haralambie, n-a mai bătut coasa strâmb în gură!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
