Ca să ne întoarcem puţin la programul zilnic de la Mănăstirea Cernica, vom arăta că de la ora cinci până la ora şapte, se pomeneau de istov mii de pomelnice. De la ora şapte începea Sfânta Liturghie care ţinea până la ora nouă.
În fiecare zi se făcea pomenirea morţilor, iar lunea, miercurea şi vinerea se făcea, ca şi acum, Taina Sfântului Maslu, unde participau toţi preoţii şi diaconii.
Era o adevărată bucurie duhovnicească. Toţi călugării, cu mic cu mare, participau la toate slujbele şi mai ales la Sfânta Liturghie, de la care nu lipsea nimeni, decât cu binecuvântarea stareţului, pentru motive foarte întemeiate.
La Sfântul Maslu venea lume din multe părţi ale României. Ne povestea o doamnă din Satu Mare, care avea o fată bolnavă, că a visat pe Sfântul Calinic care o chema la Cernica. O îndemna să facă slujbă pentru vindecarea fetiţei. Chiar şi drumul pe unde trebuia să vină i l-a arătat în vis, spunându-i şi numărul tramvaiului din Bucureşti.
La Mănăstirea Cernica mi s-au dat mai multe ascultări: muzeograf, secretar, preot slujitor şi administrator la cimitir.
La terminarea Sfintei Liturghii, luam o franzelă şi o sticlă cu ulei. Jumătate din franzelă o mâncam muiată în uleiul crud. Aproape patru ani am avut aceeaşi mâncare. Doar în sărbători şi duminici luam masa cu călugării. Încercaţi şi vedeţi ce bunătate ne stă la îndemână, fără să mai facem atâtea mofturi la mâncare.
La racla cu moaştele Sfântului Calinic am stat ani în şir la miruit şi rugăciuni. Îl simţeam viu pe Sfântul Calinic. Îmi dădea o mare bucurie şi o mare forţă duhovnicească.
Într-o zi vine o femeie la biserică. Eu eram de veghe la miruit şi citit rugăciunile cerute. Deodată femeia cade în genunchi la racla Sfântului Calinic, desfăcându-şi pieptul şi aplecându-l deasupra sfintelor moaşte. Privirea, fără voia mea, s-a oprit la sânii tăiaţi şi coastele vinete, zâmbind imperceptibil, de felul „învăluirii” raclei.
– Sfinte Calinic, vindecă-mi cancerul! Voi muri peste trei săptămâni! Voi muri! Mântuieşte-mă, Doamne Iisuse! După aceea a aruncat o privire aspră asupra mea.
– Te cheamă Calinic, dar n-ai faptele Sfântului Calinic. Eu mor, iar dumneata zâmbeşti. Am rămas stupefiat.
– N-ai să mori la trei săptămâni! Ci la treizeci de ani, de acum înainte, îi spun eu femeii bolnave, dar oacheşă în a observa totul în jurul ei. Doctorul care ţi-a spus asta este un mare mincinos. Nu mai plânge! Dumnezeu te va vindeca prin rugăciunea Sfântului Calinic. Ai nădejde!
Au trecut ani.
Femeia s-a vindecat de cancer. Era tare bucuroasă de minunile lui Dumnezeu săvârşite prin sfinţii Săi.
Câteva ore lucram la Administraţia Cimitirului care cuprindea vreo două – trei mii de morminte. Colaboratorul meu direct era inginerul Petre Urzică. Straşnic om! De întinsă cultură. Sobru. Cu vorbă puţină şi la obiect. Calm la păşit şi aplecat puţin de spate. Nu supăra pe nimeni, niciodată. Era marea mea scăpare şi bucurie. Toate litigiile le rezolva el. Eu semnam doar actele de concesiune şi moderam conflictele mai mari. Ne înţelegeam fără cuvinte.
Mai rar aşa om!
Când mergeam la cimitir, aproape de fiecare dată intram pe la Arhondaricul Mănăstirii, unde lucrau întru cinste desăvârşită ierodiaconul Gavriil Constantinescu şi Maica Bogdana.
– Vai, ce ne bucurăm să vă vedem! Vreau să vă fac cadou un baboi, zice Gavriil, plin de veselie, ca întotdeauna.
În gândul meu, mi-am zis cu bucurie, că voi mânca şi eu un baboi proaspăt, scos de Gavriil din lac. După câteva minute, vine cu o plasă purtând un peşte… dar din sticlă! de peste treizeci de centimetri.
Cu greu mi-am ascuns dezamăgirea. Ce gândeam eu şi ce vedeam în traistă. I-am mulţumit cu jumătate de gură.
După ce a plecat, am scos baboiul din sacoşă. Tot povestind cu maica Bogdana, ţineam baboiul de coadă şi-l legănam, dintr-o parte în alta. Dintr-odată se rupe coada, cu care rămân în mână, iar baboiul cade jos.
– Vai! sare maica Bogdana, ascundeţi baboiul, că-l vede părintele Gavriil şi se supără. De multă vreme aşteaptă să vi-l dea şi acum se face praf bucuria lui.
Discret, am luat baboiul şi i-am pus coada la loc. Am prins cu degetele coada ruptă a peştelui de sticlă şi l-am ţinut peste zece minute, strâns şi nemişcat. L-am luat apoi de coadă cu mâna cealaltă. În chip surprinzător, coada se lipise de trupul baboiului. M-am speriat.
– Aoleu! strigă maica Bogdana! Minune! Coada peştelui s-a lipit.
– Ssst! Nu striga şi nu spune la nimeni nimic.
Eram uimit! Eram convins, că Gavriil dăduse cu mare drag baboiul şi s-a reparat, în chip minunat, ca să nu strice dragostea darului făcut din inimă.
Absolută gingăşie a lui Dumnezeu!
L-am luat cu grijă. L-am pus în chilie, sus, pe un raft ca să văd mereu minunea săvârşită. Sticla se lipise ca în cuptorul cu sute de grade Celsius.
Aşa ceva nu mi se mai întâmplase!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
