Drumul spre Schitul Sihla era de-o rară frumuseţe. Păsările cântau zburând în slavă. N-am ştiut când am ajuns la frumoasa chinovie sihăstrească.
Sub o stâncă uriaşă era o chiliuţă şi o bisericuţă dintr-un lemn. Părintele Martinian, călugăr vesel şi plin de evlavie pustnicea în căsuţa lui sărăcuţă de mai multe zeci de ani. I-am spus rostul meu pe acolo. M-a găzduit într-o cămăruţă cu un pat, făcut dintr-o scândură lată, acoperită cu un covoraş de lână.
Ziua întreagă citeam canonul prescris de duhovnicul Nicodim Măndiţă, în miros de tămâie, lumânare şi candelă aprinsă. Îmi făcusem un mic cotlon cu un altăraş din stânci, mai jos puţin de peştera Sfintei Teodora.
Acolo am stat trei zile şi trei nopţi. După terminarea orânduielii am coborât la Mănăstirea Secului nemţean, stareţ fiind Gherontie Ştefan, fostul coleg, izgonit de Decretul 410/1959. Nu puteam sta mai mult de trei zile la mănăstire.
M-a primit cu bucurie. Speram să fie mai viteaz şi să mă ţină mai mult de trei zile, împotriva dispoziţiunilor primite cu poruncă înfricoşătoare, că nu are ce căuta tineretul în mănăstire. Era o adevărată vânătoare, fiind doar cinci ani de la monstruosul decret.
Plecând de acasă, doar mama ştia unde am mers. Am plătit pe poştaşul Vasile Maftei, ca să-mi îndrepte orice scrisoare la Mănăstirea Secului, unde aveam domiciliul provizoriu. Tata, plătise şi el pentru a-i duce corespondenţa care ar putea veni. Părintele Savin nu s-a lăsat mai prejos. A dat şi el bani pentru a i se duce scrisorile venite pe numele meu. Erau cu toţi îngrijoraţi să nu mă fac cumva preot celibatar, cum se cam auzise la Seminarul de la Neamţ. N-am avut de lucru şi mă lăudasem.
Dispariţia misterioasă a dat de bănuit. Poştaşul, cu banii luaţi de la toţi trei, îmi punea doar mie scrisorile într-un plic mai mare şi le îndrepta spre mănăstirea unde aveam domiciliul tainic şi ferit de ochii iscoditori ai prea multor oameni.
Aşteptând în rugăciune şi lucrări la câmp, într-o zi soseşte vestea cea mare. Teofil al Clujului îmi trimitea telegramă să mă prezint pentru hirotonie întru preot celibatar. Am aflat cum a intervenit de mai multe ori la Mitropolitul Iustin pentru a-mi aproba plecarea la Cluj. Reuşise în cele din urmă şi mă chema cu bucurie să-mi rostuiască un loc pastoral, din cele multe vacante ale Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
Pregătit de drum, din nou plec spre Clujul care mă fermecase. Ajung într-o sâmbătă, spre apusul soarelui. Seara Teofil Herineanu îmi spune:
– Să te rogi! Să te rogi! Să te rogi, până îmi arată mie Dumnezeu şi Maica Domnului că am dezlegare să te hirotonesc preot celibatar! Auzi? Auzi? Auzi?
Acum începea calvarul. Din Munţii Neamţului am ajuns între munţii de blocuri ai Clujului, fără verdeaţă ca şi astăzi. M-am dus să caut un loc de rugăciune mai retras. Din biserică în biserică, prin Clujul încins de căldură, am ajuns la Schimbarea la Faţă, fosta Catedrală Episcopală a greco-catolicilor, devenită ortodoxă, după cum aveam să aflu ceva mai târziu.
Cinci zile la rând am mers să mă rog în biserica pusă tocmai în calea drumeţilor. Păşind în Biserică, pe dreapta, am văzut pe Sfântul Anton de Padova cu Pruncul Iisus în braţe. Pe lângă icoană se aflau zeci de plăcuţe din marmură pe care scria cu litere săpate adânc: Mulţumesc! cu numele persoanei şi data împlinirii rugăciunii adresate.
Spre stânga era o icoană imensă a Maicii Domnului. Şi acolo, pe perete, erau atârnate plăcuţe săpate tot cu Mulţumesc!
Încurajat de atâţia Mulţumesc! m-am apropiat sfielnic şi m-am aşezat în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului. La atingerea pragului împodobit cu un covoraş, pentru a nu te durea genunchii, se aprindeau zeci de beculeţe. Te impresiona, oarecum. Eu, învăţat cu lumânări şi candele, eram surprins văzând că Dumnezeu şi Maica Domnului primesc ca „ofrandă” şi lumină electrică.
Trecând peste aceste detalii, s-au scurs cele cinci zile de rugăciune intensă. Nu mă mai rugasem niciodată ca până atunci. Vineri, pe la amiază, am simţit că mă învârt cu biserica. Uşor – uşor, deja ameţisem, căzând lângă icoană. Mi-am revenit, fiind udat cu apă din belşug. Probabil că se obişnuiau pe acolo şi astfel de manifestări şi ştiau cum se iese din situaţia creată.
Cred că programul prelungit de rugăciune şi foamea de care sufeream mi-au slăbit puterile. Când m-am văzut scăpat de ameţeală, mi-a venit o mare pace în suflet. Nu mai doream nimic. Mă simţeam luat în grija Maicii Domnului. Ajuns la Centrul Episcopal, m-am dus la cămin unde eram cazat şi aşezându-mă pe pat, am adormit cu gândul la Maica Domnului şi la foamea care îmi bântuia stomacul de mai multe zile.
Stând aşa, între somn şi trezvie, intră în dormitor părintele Onisie Moraru, consilier administrativ pe atunci, şi, clătinându-mi uşor piciorul, mi-a şoptit cu un zâmbet triumfător:
– Frate Constantine, sunt nădejdi bune. Preasfinţitul Teofil te cheamă la ora cinci în audienţă.
– Poate să mă cheme. Acum nu mai doresc nimic. Cum va dori, aşa va face, îi spun ca din alte lumi, intrând într-un somn adânc.
Când dormeam mai bine, la marginea patului stătea însuşi Episcopul Teofil, zicând repetat:
– Scoală, somnorosule! Scoală, leneşule! Scoală şi vino la birou! Ai auzit? Ai auzit? Ai auzit?
După câteva minute eram sus la etajul clădirii unde se afla biroul simplu al evlaviosului vlădică. Repeta mereu licărindu-i ochii de după ochelari:
– Am avut semn! Am avut semn! Am avut semn de la Maica Domnului ca să te hirotonesc preot celibatar. Mergi la Părintele Mircea Tomuş, duhovnicul de la Catedrală şi te spovedeşte. Duminică te hirotonesc diacon şi marţi, de Naşterea Maicii Domnului, preot.
De atunci, Maica Domnului mi-a rămas cea mai duioasă apărătoare şi ocrotitoare sub Sfântul Ei Omofor.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
