În cei cinci ani de pastoraţie duhovnicească şi gospodărească în Inău, Cufoaia şi Borcut, am avut dese supărări din partea Parohiei Tioltiur, de unde plecasem.
Creştinii de acolo nu voiau, cu niciun preţ, să se obişnuiască în pace cu ideea că preotul lor nu se va mai întoarce de unde a plecat. Câţiva preoţi numiţi au fost alungaţi din sat, după două-trei luni.
Într-o zi, vine în vizită la mine un călugăr, pe nume Justinian Petrinca, trimis de Episcopul Teofil, cu rugămintea de a-l povăţui cum să procedeze pe mai departe, ca să nu mai fie şi el alungat ca şi ceilalţi preoţi din Parohia Tioltiur.
– Părinte Justinian, zic eu, vei avea pace bună, dacă, în toată lucrarea de acolo, nu-mi pomeneşti numele sub nicio formă. Iar dacă vrei să zici ceva, la oarecare provocări, să spui numai lucruri bune, că nu te doare gura, sau să eviţi orice vorbă despre preotul care a fost acolo. Aşa nu vei avea probleme. În clipa în care ai început cu bârfa, vei fi dat afară imediat, cum au fost daţi şi ceilalţi preoţi care m-au criticat.
Sfaturile au prins. A mers acolo şi a continuat lucrările. Cu toate acestea, sătenii s-au gândit să mai facă o încercare, pentru a mă readuce în satul lor. Sandu, în fruntea altor doi consilieri s-a hotărât:
– No, să mergem la Ioan Gheorghe Maurer, Preşedintele Consiliului de Miniştri, poate vom birui să-l aducem pe Părintele Argatu Constantin înapoi. N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici azi, cine i-a sfătuit să plece la Bucureşti.
Pregătiţi de drum, au ajuns în capitala ţării, unde nu au mai fost niciodată, mergând cu trenul, de la Cluj o noapte întreagă. Au fost primiţi, chiar de Ion Gheorghe Maurer. I-au spus povestea lăsându-i un memoriu cu problema lor arzătoare.
– Cu ce anume aţi venit de la Cluj? întreabă Ion Gheorghe Maurer.
– Cu ghezăşul, adică tren, Domnule Preşedinte.
– Pe ce a venit trenul de la Cluj la Bucureşti? fu a doua întrebare a lui Ion Gheorghe Maurer.
– No, pe linie. Pe ce altceva putea veni? întreabă în cor cei trei jălbari de la Tioltiur.
– Iată răspunsul meu: mergeţi şi respectaţi legile Statului, că sunt drepte ca linia trenului, le zice Preşedintele.
– No, Domnule Preşedinte, dar linia trenului nu-i mereu dreaptă. Ea mai are şi curbe. Ştiţi, doar aţi mers cu ghezăşul.
– Bine, aşa-i! Memoriul am să-l trimit Patriarhului Justinian. El este Şeful Bisericii şi trebuie să rezolve problema de la Tioltiur.
Bucuroşi că au fost ascultaţi de însuşi Ion Gheorghe Maurer, au plecat pe Dealul Mitropoliei, cerând audienţă Patriarhului Justinian. Au fost primiţi fără să aştepte prea mult. I-a ascultat. La sfârşitul audienţei, aud:
– Dragii mei, mergeţi acasă. Vom încerca să rezolvăm problema de la Tioltiur. Aveţi dreptate. Să sperăm. Să ne rugăm la Dumnezeu pentru reuşită.
Delegaţia din satul cu biserică de piatră se întoarse cu ghezăşul la Cluj. Sătenii erau fericiţi. Aşteptau minunea care nu s-a mai întâmplat nici azi.
Patriarhul Justinian a primit jalba de la Ion Gheorghe Maurer cu rezoluţia de a rezolva problema. Telefoanele au început să sune. Teofil de la Cluj este întrebat cum stau lucrurile. Încet-încet, se aflau toate cum au fost.
Departamentul Cultelor era întrebat ce s-a întâmplat că Ţepeş Horia Hoinărescu a scris aşa de rău despre cele petrecute la Tioltiur, că doar s-a făcut o biserică. Gheorghe Nenciu, director pe atunci, om cu minte limpede şi sănătos la suflet, întreba Clujul:
– Dar ce rău a făcut Preotul Argatu Constantin?
– A făcut o biserică fără autorizaţie, răspunse împuternicitul de Culte.
– Dar de ce nu s-a dat autorizaţie? întrebă la rândul său Gheorghe Nenciu.
– Dar dumneavoastră de la Centru, nu ştiţi că nu se dau autorizaţii pentru biserici noi? îi replică Ţepeş Hoinărescu.
– Şi atunci ce vină are omul, dacă a făcut biserică? îi întoarce vorba cu acelaşi ton, Gheorghe Nenciu, care mi-a povestit tot dialogul pe tema construcţiei bisericii noi, mulţi ani mai târziu.
Dumnezeu mai avea îngeri de rezervă!
Ca să ajute la mare nevoie.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
