Dacă traducerea greacă a textului ebraic al Vechiului Testament, s-a impus rapid în viaţa creştinismului din primele secole, răspândit în Asia Mică şi în tot arealul Mării Mediterane, versiunea ebraică a continuat să rămână pe seama învăţaţilor rabini, fiind citită în sinagogi, circulaţia acesteia devenind tot mai restrânsă.
Încet-încet, mai apare o serioasă dificultate. Se ştie că alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane iar pentru a se pronunţa corect un cuvânt, vocalele erau intercalate de cititor, făcând aceasta prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la ucenic. Această tradiţie s-a tot subţiat. Generaţiile noi nu mai înţelegeau mare lucru. Spre exemplu: În secolul al IV-lea, Fericitul Ieronim susţinea că dacă cele trei consoane d b r se citesc dabar, ele înseamnă „cuvânt”, iar dacă se citesc deber, înseamnă „ciumă”. Cred că sesizaţi diferenţa. De la „cuvânt” la „ciumă” este o mare distanţă! Nu?
În secolele al VIII-lea – al X-lea d. H., doi cărturari numiţi „masoreţi” de la ebraicul „masora”(tradiţie), prin jurul anului 900, Ben Aser şi Ben Neftali, au alcătuit Textul Masoretic al Vechiului Testament. Ce au făcut ei? Au inventat semnele vocalice pentru a fi intercalate în sistemul limbii ebraice consonantice. De aici vor răsări alte încurcături. Textul Masoretic va deveni textus receptus (text revelat) pentru creştinătatea protestantă chiar şi pentru cea catolică. Cei mai valoroşi traducători – unii foarte valoroşi – şi-au luat ca temei pe Textul Masoretic, astfel că, disputa dintre elinişti şi ebraişti nu va înceta niciodată.
Aşadar, cele două versiuni ale Bibliei s-au produs în Răsărit – Septuaginta în Alexandria Egiptului, iar Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei. Foarte atenţi, creştinii au observat că textele masoretice prezintă unele deosebiri de nuanţă faţă de textul Septuagintei, în privinţa textelor ce conţineau profeţiile mesianice, care nu frizau doar raţiunile filologice. Să exemplificăm doar cu cele din Deuteronom 8, 3:
SEPTUAGINTA: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
TEXTUL MASORETIC: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”.
După cum s-ar crede la prima vedere, tălmăcirea ar fi la fel. Numai că se poate lesne observa că din Textul Masoretic lipseşte termenul „cuvântul” care înrudit semantic cu „logos”(„cuvânt”), duce la Logosul Întrupat – Iisus Hristos. Creştinii au devenit grijulii şi s-au îndepărtat de Textul Masoretic, întărindu-şi opţiunea sănătoasă pentru Septuaginta. Aceasta este traducerea corectă pe care o foloseşte Biserica Ortodoxă.
Calinic Argeșeanul