Vom continua să prezentăm traducerea din limba latină a Confesiunilor filosofului Aurelius Augustinus, mai târziu considerat sfânt de către catolici și fericit de către ortodocși!
El ne-a lăsat scris: „Ce iubesc, deci, iubind pe Dumnezeul meu? Mă voi ridica la El prin însuși sufletul meu. Voi depăși această putere a mea care mă leagă de corp și care umple de viață structura lui. Nu cu această forță pot găsi pe Dumnezeu, căci altfel l-ar fi găsit și „calul și catârul care nu au inteligență”; căci este aceeași putere din care trăiesc și corpurile lor.
Voi depăși, deci, această putere a naturii mele și mă voi ridica treptat către el, care m-a creat și ajung, astfel, în câmpiile și palatele vaste ale memoriei…Când sunt acolo, fac să apară toate amintirile pe care le vreau; unele vin îndată, altele după o căutare mai lungă; trebuie, ca să spun așa, să le rupi din ascunzișuri mai obscure; unele care vin grămadă, atunci când voiai sau căutai altceva și răsar în mijloc, spunând: „nu suntem poate noi?” Le îndepărtez cu mâna spiritului din viața memoriei mele până ce iese din nori ca pe care o vreau și apare din colțul ei, în ochii mei; altele, în fine, se prezintă mai ușor…memoriei mele.
Mare este această putere a memoriei, extraordinar de mare este Dumnezeul meu; este un sanctuar amplu și infinit; cu toate acestea ea nu este decât o putere a spiritului meu, aparținând naturii mele și nici eu nu știu ceea ce sunt. Spiritul este, deci, prea strâmt ca să se cuprindă pe sine? Și unde este ceea ce el nu înțelege din el? Este acesta în afară de el, și nu în el? Aceasta mă umple de admirație și mă lasă înmărmurit. Oamenii merg să admire înălțimile munților și valurile enorme ale mării, cursurile largi ale fluviilor, coastele oceanului și rotirea astrelor și ei se întorc de la ei înșiși; și ei nu se miră că eu vorbesc despre toate acestea fără ca să le văd cu ochii și că nu aș putea să vorbesc despre ele, dacă munții aceștia și valurile și fluviile și stelele pe care le-am văzut și oceanul pe care-l trec, nu le-as vedea în interiorul meu, în memoria, cu spațiile lor imense pe care le-am văzut în afară.”
Fericitul Augustin susține că memoria omului este sufletul primit de la Domnul Dumnezeu. Adică? Ai memorie, ai suflet!
Calinic Argeșeanul
