Pentru o înţelegere mai uşoară a acestei denumiri, vom reaminti că Biblia, în întregul ei, este alcătuită din două mari părţi: Vechiul Testament, care întruchipează istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î. H.; şi Noul Testament care cuprinde viaţa şi învăţătura lui Iisus Hristos, istoria primelor şase decenii ale Creştinismului şi istoria mântuirii universale.
După cum se ştie, o carte canonică are autoritate normativă în materie de credinţă, iar conţinutul ei dogmatic devine obligatoriu, aşa cum a subliniat şi Origen (secolul III d. H.), idee preluată şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Universale.
Tot de pe vremea lui Origen se foloseşte denumirea de Biblie, de la cuvântul grecesc „biblion”, la început aceasta însemnând şi „hârtie”, după care s-a generalizat cu înţelesul de „carte”.
Mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Biblia este o adunare de multe cărţi care, toate la un loc, alcătuiesc una singură”. Menţionăm, că înaintea lui Origen cu nouă secole, David, profetul, vorbea de „cărţile” profetice de dinaintea lui[1]. În plus, spre marea noastră bucurie, găsim notat, în cartea întâi a Macabeilor despre „cărţile cele sfinte” pe care israeliţii le citeau la vreme de amărăciune.[2]
Parcurgând scrierile teologice, vom întâlni adesea la iscusiţii condeieri teologi, în paralel, termenul de „Biblie” şi „Scriptură” sau „Scripturi”. În Vechiul Testament se cunoşteau trei categorii de cărţi sfinte:
1. „Legea” sau „Tora” care se numea şi „Pentateuh” sau cele cinci cărţi ale lui Moise, această denumire venind de la Legea lui Moise, dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai pe cele două table, care constituia miezul întregii opere.[3]
2. „Profeţii”, prin care se desemnau cărţile scrise de profeţi.
3. „Scripturile”, care cuprindeau scrierile Vechiului Testament, numite istorice, poetice şi sapienţiale (de înţelepciune).
Ca să fim liniştiţi, când „Bibliei” îi mai spunem „Sfânta Scriptură”, putem lua ca temei termenii „Scripturile”[4] şi „Sfintele Scripturi”[5] care apar în Noul Testament.
Oricum am numi-o, cu pioşenie, se impune ca fiecare dintre noi să zăbovească măcar întru citirea unui capitol pe zi din cărţile Bibliei sau ale Sfintei Scripturi.
Am dori din toată inima, ca fiecare creştin ortodox român să citească, cu râvnă şi dragoste, din Marea Scrisoare a lui Dumnezeu dăruită nouă, din marea Sa iubire!
Calinic Argeșeanul, Scrisoarea lui Dumnezeu, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016.
[1] Dan 9, 2
[2] I Macabei 12, 9
[3] Ieşire 20, 2-17
[4] Matei 21, 42
[5] Romani 1, 2; II Timotei 3, 15v
