Fiecare dintre noi am trecut, trecem și vom trece prin această baie sau prin văzduhul întristării. Opusul întristării este veselia, dar mai ales bucuria la care ne-a chemat Domnul Dumnezeu, Care nu ne-a creat cu tristețe sau cu regret, deși, într-o situație de neascultare și-a spus Sieși, dar și nouă că-I pare rău că a creat pe om, iar cu alt prilej, că poporul din cetatea Ninive, care a păcătuit, dar s-a pocăit de greșelile săvârșite: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de pedeapsa pe care se hotărâse să o dea, și a nu a făcut-o!” (Iona 3, 10)
Așadar, întristarea și spaima au intrat în inima, dar și în oasele ninivitenilor, auzind pe Iona Profetul strigând din porunca Domnului Dumnezeu: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 4). Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au ținut post, și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici…și s-a trimis să se dea de știre în Ninive, din porunca Împăratului și mai marilor lui, următoarele: „Oamenii și vitele, boii și oile, să nu guste nimic și să nu pască, și să nu bea apă deloc. Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă din calea lor cea rea și de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile” (Ioan 3, 5-8).
Această întoarcere de la spurcăciunile care au cotropit viața ninivitenilor, a dus la iertarea pe care Domnul Dumnezeu a dăruit-o, că „El, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).
Așa a tămăduit Domnul Dumnezeu, întristarea, care căzuse pe capul celor 120.000 de locuitori ai Cetății Ninive.
Cea mai grea stare este Întristarea inimii și a vieții atunci când ne părăsește Duhul Sfânt, când am greșit și nu ne-am îndreptat viața dăruită de Domnul Dumnezeu!
De aceea, să luăm aminte la imperativul: „Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu” (II Corinteni 5, 20).
Calinic Argeșeanul
