Skip to main content


Septuaginta, adică Biblia sau Sfânta Scriptură este aceea care a cuprins în canonul ei cele două cărţi sub denumirea de Paralipomena, ceea ce înseamnă din limba greacă „a omite”, „a lăsa de o parte”.

Adică, putem înţelege mai desluşit, „ceea ce nu s-a spus”, ele fiind o completare la cele patru cărţi ale Regilor despre care a fost vorba.

Autorul celor două cărţi se opreşte în mod special asupra morţii tragice a regelui Saul din cauza faptului că a consultat pe vrăjitoarea din Endor, încălcând legea lui Dumnezeu. Cât despre regele David, este prezentat ca rege ideal. Se descrie, cu lux de amănunte, evlavia suveranului care a iniţiat şi a pregătit zidirea Templului, legiferând atribuţiile sacerdoţiului şi strălucirea cultului.

Regele Solomon ocupă şase capitole închinate zidirii şi sfinţirii Templului şi este prezentată o imagine apostolică a marelui rege. După cum se percepe miezul cărţilor Paralipomena sau Cronici I şi II, gândirea istoricului scriitor are nuanţe profetice. Din text şi context, reiese limpede, că atât Neco al Egiptului, Nabucodonosor al Babilonului cât şi Cirus al Persiei, conducători ai imperiilor de care depindea soarta poporului lui Israel, sunt instrumentele lui Dumnezeu, fie pentru mustrarea şi pedepsirea poporului plin de păcate, fie pentru eliberarea poporului captiv şi prea mult chinuit.

S-ar părea că iscusitul autor ar face parte din tagma leviţilor şi ar fi chiar Ezdra, după unii exegeţi biblici.

Ca dată a scrierii, aceasta s-ar putea plasa între anii 538 î. H., când Cirus dă edictul, şi 330, domnia marelui împărat Alexandru cel Mare.

Conţinutul cărţilor este important şi pentru faptul că aduce date suplimentare faţă de cele patru Cărţi ale Regilor, care au fost sumar prezentate.

Calinic Argeșeanul