Înainte de a ne ocupa, foarte pe scurt de Cartea Profetului Isaia, vom face un mic popas asupra instituţiei profetismului. Poporul israelit a fost ales de Dumnezeu să-i croiască omenirii un drum spre mântuire.
Între Dumnezeu şi poporul Israel a intervenit un legământ care trebuia ţinut cu sfinţenie: „Voi îmi veţi fi Mie popor, iar Eu vă voi fi vouă Dumnezeu”. Acest legământ avea o clauză clară, adică: „Eu vă voi fi Dumnezeul vostru, doar dacă şi voi îmi veţi rămâne Mie popor fidel.” Adică, ar trebui să se înţeleagă faptul că „poporul ales” trebuia să rămână fidel, monoteist (cu un singur Dumnezeu) şi supus legilor morale care decurg din adorarea lui Dumnezeu.
Abaterile de la această înţelegere bilaterală însemna, metaforic, infidelitate conjugală, fiind pedepsită exemplar, după cum s-a şi întâmplat. Pedepsele date de Dumnezeu aveau şi vor avea mereu un caracter pedagogic, urmărind îndreptarea şi salvarea de la păcătuire. Mijloacele folosite de Dumnezeu erau variate. El folosea anumite popoare străine şi puternice, conducătorii lor devenind instrumentele lui Iahve, cum a fost, de pildă „teribilul Nabucodonosor” numit şi „robul Domnului”, atunci când strămută şi duce pe Israel în robie. De asemenea, şi Cirus va fi numit tot „robul Domnului”, când după 60 de ani, îl va elibera şi-l va ajuta să se întoarcă acasă. Dumnezeu n-a renunţat, din iubirea Sa de oameni, nici măcar o clipă, să-i croiască omenirii căzute în păcate multe, un drum sigur spre mântuire.
În intervenţia Lui energică, Dumnezeu s-a folosit şi de profeţi, instituindu-se „oficiul profeţilor”, sau profetismul instituţional care începe cu Amos (cca. 700 î. H.) şi se încheie, după cum se ştie, după opt secole, cu Sfântul Ioan Botezătorul, după cum spune chiar Iisus Hristos. Să nu uităm că înainte de Amos a fost „magnificul Moise”, „neliniştitul David” şi „vijeliosul Ilie”.
După profetul Amos, în anul 740 î. H., se ridică Isaia, cea mai complexă personalitate a noului curent, definind cu precădere noţiunea de profet sau cea de prooroc, în varianta slavonă. Profetul reprezintă voinţa lui Dumnezeu, fiind numit „robul Domnului”. El era purtătorul de cuvânt al Bunului Dumnezeu către semenii săi, începând cu regele şi terminând cu ultimul israelit. Ei se prezentau cu o sintagmă a mesajului biblic: „Aşa grăieşte Domnul”, fiind un vădit simbol al autorităţii dumnezeieşti rostit prin gura profetului. Se condamna abaterea de la credinţă şi injustiţia socială, considerându-se că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, iar regii n-au dreptul să facă tot ce le trăzneşte prin cap. Profetul este un erou marcant al vremii sale, chemat să zguduie, dar şi să trezească conştiinţele adormite ale contemporanilor.
Numele Isaia, în limba ebraică înseamnă: „Domnul este mântuire”. El şi-a desfăşurat misiunea pe o durată de 40 de ani (740-700) pe timpul regilor: Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia. Cele 66 de capitole ale Cărţii Isaia sunt de natură teologică, istorică şi literară, deopotrivă. Pentru capitolele 7 şi 53, Isaia este supranumit de către exegeţi „evanghelistul Noului Testament”, existând în textul Noului Testament 89 de citate din opera sa. Astfel, Psalmii şi Cartea Profetului Isaia sunt cărţile de legătură dintre cele două Testamente ale Bibliei. Isaia ca profet „a fost dublat de un sensibil scriitor folosind cu pricepere metafora, parabola, comparaţia, ironia, sarcasmul, hiperbola, metonimia, ameninţarea şi, nu arareori, invectiva.” (Bartolomeu Valeriu Anania)
Citirea Cărţii Profetului Isaia este un act de credinţă şi de cultură, deopotrivă.
Să îndrăznim!
Calinic Argeșeanul, Scrisoarea lui Dumnezeu, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016.
