Skip to main content


A şaptea carte din canonul biblic al Sfintei Scripturi, este Cartea Judecătorilor, care se lega o vreme cu cea a lui Iosua. Se pare că a fost redactată de mai mulţi autori după anii 1000, şi că se presupune a fi scrisă de Samuel, pe vremea regelui Saul.

Perioada Judecătorilor puşi de Dumnezeu să conducă poporul ales a durat cam 175 de ani – circa 1200-1025 î. H. – când a avut loc consolidarea înstăpânirii, printr-un proces mai lent, fiecare trib, de sine, având victorii şi înfrângeri pentru că s-au dispersat după moartea lui Iosua. Mai mult, ei cad în idolatrie atunci când au început coabitarea cu băştinaşii închinători la idoli.

Dumnezeul cel gelos”, cum se mai zice în Biblie, pentru rătăciţii idolatri, pregăteşte nişte bice potrivite pe spinarea „poporului ales”. Aşadar, pedeapsa divină este săvârşită prin câteva popoare ca Mesopotamienii, Moabiţii, Filistenii, Medianiţii, Amoniţii, care-i asupresc pe bieţii „aleşi” infideli.

Aici putem vedea un ritm care trebuie să ne dea bine de gândit: păcat – pedeapsă – căinţă – mântuire, momente descrise în tot cuprinsul cărţii.

În clipe de gravă criză morală, de disperare sau căinţă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poporul pururea răzvrătit, primeşte pe cei doisprezece judecători. Ei nu fac ceea ce trebuia să facă un judecător, adică să cumpănească faptele pentru a se lua hotărâri în cauză, ci guvernau, îndemnau şi încurajau, în anumite situaţii pe poporul lui Israel.

Cei doisprezece judecători, pe perioada de 175 de ani, sunt: Otniel, Aod, Şamgar, Debora sau Barac, Ghedeon cu Abimelec, Tola, Iair Ieftae, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson, după cum se ştie, asocierea lui cu Dalila, devine şi erou literar graţie poetului Mihai Eminescu.

Cartea Judecătorilor este un crâmpei din viaţa umană, împletită cu cea divină, prin care Dumnezeu, intrat în istorie odată cu facerea omului, S-a angajat, din marea Sa iubire de oameni, pentru salvarea propriei sale creaturi care suspină după mântuire!

Calinic Argeșeanul