În alt an, să fi fost prin 1987, venind Postul Mare, iar m-a apucat evlavia adâncă de a merge, din nou, la postire „răsunătoare” în chinovia Frăsinei. Stareţul Neonil, om întreg la minte şi la lucrare, se bucura în sinea sa, văzându-mă iarăşi în mijlocul obştii isihaste.
Mi-a dat acelaşi îngrijitor – să-mi aducă doar lemne de foc – pe monahul Cleopa. Sincer călugăr! De mare bunătate şi de mare naivitate, cam soră cu simplitatea goală de orice vicleşug. Spunea tot. Eu nu ştiam că el mă trâmbiţa prin mănăstire, povestind despre post şi alte osteneli duhovniceşti. Vai de capul meu!
Făcând o drumeţie cu Părintele Neonil cel darnic, ca nimeni altul în lume, lepădat total de sine şi în sărăcie evanghelică, la cimitirul de lângă bolniţă, povesteam aşezaţi pe câte o buturugă.
– Văd că sunteţi adânc în evlavie şi înţelepciune! Cum de nu v-au ales, aici, la Vâlcea, ca arhiereu-vicar. Nu trebuia ca eu să fiu trimis aici ca un venetic. Eraţi omul locului, îi zic eu sihastrului cu privirea circumspectă şi barba bogată, revărsată peste pieptul de zimbru.
– Prea Sfinţite Calinic, am fost chemat la Craiova să mă pună episcop-vicar, dar am refuzat categoric. Nu mi se putea da mai mult ca lucrarea de aici din Frăsinei. Dacă acceptam, viaţa mea duhovnicească, şi aşa vai de ea, se risipea ca fumul. Nu aveam ce căuta în afară de mănăstire. Simţeam că îngerul îmi dădea „ghionturi” ca nu cumva să părăsesc locul unde mi-am început viaţa sihăstrească şi pentru care m-am hotărât din copilărie. Şi apoi, dumneata trebuie să ştii că în ceruri există o Carte a Arhieriei. Dacă nu eşti scris acolo, degeaba te osteneşti şi lupţi. Tot nu vei ajunge. Iar dacă eşti scris acolo, orice stavile ţi s-ar pune, tot vei învinge.
– Există o Carte a Arhieriei?, îl întreb eu pe arhimandritul Neonil, mirat peste măsură. Nu mai auzisem până atunci de aşa poveste care mă ducea cu gândul prin alte zări ale Cerului şi pământului.
– Da! Există! Dacă dumneata nu erai scris acolo, nu erai azi aici arhiereu.
Am rămas blocat, cum se spune. Nu ştiam ce să mai zic.
Clopotul ne aducea aminte că a sosit vremea slujbei. Ne-am dus fiecare spre biserică. Prin aer plutea mirosul de răşină cădelniţat de brazi înalţi.
Luni, pe la amiază, aud din chilie clopotele sunând de se umplea întreaga vale. În tropăit cadenţat, Neonil arhimandritul, se apropie de chilie şi-mi spune:
– Prea Sfinţitul Gherasim vă aşteaptă jos la poartă, în maşină. A spus să vă luaţi bagajul şi să veniţi repede la el.
Credeam că episcopul Gherasim a venit să se închine în prima zi din Postul Mare şi să dea o dezlegare de păcate obştii monahale, din chinovia Frăsineilor.
Fără să murmur, mi-am adunat cărţile şi lucruşoarele şi m-am apropiat de Volga episcopală, neagră ca pana corbului.
– Aşa! Aşa! Să nu te superi fratele meu întru arhierie. Te poţi ruga şi la Mănăstirea Brâncoveni, mai mult şi mai bine ca la Frăsinei. Doamna Elena Bărbulescu cere ca unul din noi să stea mereu la Brâncoveni. Este primăvară şi trebuie să înceapă mari lucrări. Eşti mai tânăr. Poţi să înduri mai mult ca mine.
Trecându-mi mâhnirea, că nu mai pot avea un program, cât de cât mai deosebit, mai ales că era Postul Mare, i-am spus Episcopului Gherasim:
– Merg la ascultare! Este mai mult ca postul şi rugăciunea. Postul are efect ca şi rugăciunea, doar atunci când sunt altoite pe ascultare dinamică şi necârtitoare.
Ajungem la Râmnicu Vâlcea. Intrăm în curtea episcopiei.
– Aşa! Aşa! Frăţia ta nu te mai da jos din maşină. Cobor doar eu. Mergi direct la Brâncoveni. Şi cu ce maşină de protocol! Uite de câtă cinste te bucuri din partea mea. Nu-i aşa?
L-am admirat în sinea mea pe Episcopul Gherasim. Ştia exact ceea ce trebuia să facă. Mă trata, oarecum, ca pe un copil mai mare. Şi asta îmi şi plăcea, dacă stau bine să mă gândesc. Oricărui om nu-i indiferent cum se poartă cei din jur. Celor mai mulţi le place să se lăfăie în simpatii, laude, preţuire sau chiar prietenii adevărate, dacă mai există şi aşa ceva pe faţa pământului.
Ajunşi la Brâncoveni, am simţit că n-am prea nimerit bine. Era prima zi de post. Călugăriţele şi popa Gheorghe slujitorul, doreau să aibă program special, după cum era şi normal. Barem prima săptămână. Dar cu Gherasim nu era de glumă. Prea era flămând ca să se termine odată, cu toate lucrările de consolidare şi restaurare, din întinsa Eparhie a Râmnicului şi Argeşului.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
