Eram pentru prima oară la slujbă, într-o mănăstire cu faimă, de pe vremea sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic. Anul Nou, 1974, într-o atmosferă divină şi într-un sobor preoţesc impresionant avea să-mi aducă cea mai mare bucurie din viaţa mea.
Eram ca-n Paradis!
Călduroasa primire a stareţului Nifon Bărbieru, om delicat şi cu nevinovăţia lui Nathanail biblicul, avea să-mi aducă multă linişte sufletească. Era o diferenţă de negândit între Veniamin şi Nifon Bărbieru. Răutăţile de la Căldăruşani începeau să se diminueze şi m-am bucurat că mi se vindeca inima rănită de moarte. Consideram, uşor, uşor, că a fost un vis urât, care a ţinut ceva vreme, adică exact 26 de luni.
Bietul Veniamin a mai rămas cu câţiva călugări, acum uşor de manevrat, pentru că cei trei jălbari către Patriarhul Justinian: Gavriil Stoica, Morărescu Haralambie şi semnatarul acestor rânduri au luat-o fiecare unde le-a luminat Dumnezeu cărările.
Sfânta Liturghie de Anul Nou a fost o mare bucurie. De multă vreme nu mai participasem la o slujbă ortodoxă, într-o mănăstire, cu rânduială atonită, care se ţinea cu sfinţenie. Aşa mi-am dat seama, în sufletul meu, de rânduiala de la Mănăstirea Căldăruşani faţă de Mănăstirea Cernica.
Melchisedec Moraru, fostul iconom de la Căldăruşani, pricepând melicurile stareţului de acolo, a şters-o imediat. La Cernica pomenea la pomelnice, făcea slujbe cu râvnă aleasă, având o voce excepţională. Avea încredinţate diferite ascultări în obştea monahală, pe care le împlinea cu mare sfinţenie, fără să cârtească.
Sebastian Marcu, fost comandant de vase şi stareţ la Dobruşa – Iaşi, în vremurile de demult, cunoscător de limbi străine, cântăreţ şi tipicar iscusit, voluminos ca un trunchi de stejar uriaş, dar sprinten ca un cerb, mi-a fost un bun sfătuitor. Dar trebuia să-l înţelegi. Confruntarea de idei sau alte poveşti zilnice erau excluse din start. Da, da, şi nu, nu, erau ca la Evanghelie. Să te ferească Dumnezeu dacă întindeai pelteaua. Eram atent. N-am intrat în conflict cu nimeni.
Macarie Neacşu, fost stareţ şi el, jelindu-şi mănăstirea desfiinţată şi Decretul 410/1959, slujitor meticulos şi protocolar, fost croitor iscusit în civilie, la atelierele Palatului Regal şi mai ales la Peleş, lăudându-se şi povestind lucruri superbe din vremea aceea, mai ales cele în legătură cu tânărul şi pedantul Rege Mihai.
Dorotei Lica, şi el fost stareţ, chiar pe la Robaia argeşeană, imediat după 1950. Locul de baştină era în Vânători Neamţ. Era mare slujitor. Dacă greşeai doar un pic, striga din strana stângă, unde stătea ca un şoim:
– Măi, prostule, măi, nu ştii slujbă. Ce cauţi în biserică nepregătit? Nu te cruţa, oricine ai fi fost şi oricum te-ar fi chemat. Nu era de glumă. Dacă nu stăteai bine cu inima, cădeai lat pe solee în faţa Sfintelor Uşi la Altar, unde spuneai rugăciunea.
Benedict Ghiuş, sfânt pe picioare! Era de o eleganţă ieşită din comun. N-ar fi supărat pe cineva cu nicio privire, d-apoi prin cuvânt sau atitudine. Ca un ceasornic era la ore fixe la rugăciune. Slujitor impecabil! A fost student la Strasbourg. Călugării de la Mănăstirea Maria Laach, din Germania, vorbeau despre el ca despre un om desăvârşit. Aşa am auzit chiar eu când am vizitat mănăstirea catolică, dimpreună cu Wilhem Nyssen, marele prieten al ţării noastre, care a scris despre mănăstirile din Moldova, cu titlul cel mai frumos din lume: Pământ cântând în imagini!
Ion Bunea, ierodiacon, cântăreţ cum n-am văzut în viaţa mea. Râvna lui te uimea. Era un bonom. Avea o barbă mare care se legăna mereu întru firele neatinse de foarfecele de oţel. Era ca un părinte. Avea prunci de care se ocupa, chiar dacă a revenit la mănăstire după exodul de după Decretul 410/1959
Dula Monahul, pitar desăvârşit! Bisericaş harnic. Făceam pâine cu el. Oricât m-am străduit, n-am putut prinde secretele pe care le folosea la pâine. Era un simpatic pişicher. Cu el puneam traista cu pâine în clanţa uşii la călugări. Dimineaţa, ostenitorii monahali găseau pâinea dolofană, caldă, pe care o primeau fericiţi, spre marea noastră bucurie.
Eufrosin bucătarul, cel neadormit! Chilia lui era ca o farmacie. În mirenie a fost bucătar la popota ofiţerească la Braşov, iar ca tânăr, înainte de a intra în monahism, a fost mare dansator, unde se pare că şi-a rupt şi un picior. N-am văzut un bucătar mai iscusit. Făcea cele mai bune mâncăruri şi cele mai bune plăcinte din lume. Tot pe atât de desăvârşit era şi cu râvna la biserică.
Era fascinant!
Protosinghelul Teofilact, înalt şi slab la trup, cu barba ca la sfinţii părinţi, aşezată pe o faţă albă ca spuma laptelui. A fost stareţ mare la Mănăstirea Curchi, în Basarabia. Povestea lucruri extraordinare. Venise la Cernica în 1940, când Basarabia a intrat din nou sub ascultarea slavă, ca şi în 1812. Era un înţelept al obştii. Parcă purta pe faţa şi inima lui întreaga prigoană împotriva evlaviei basarabe. Mă bucuram de atenţia lui. Voi scrie mai pe larg despre fiecare, la timpul cuvenit.
Sora Bogdana, îngrijitoarea de la arhondaricul Mănăstirii Cernica, femeie cu o mare experienţă şi plină de evlavie adâncă, era prezentă, neadormită pentru toate solicitările şi răbdătoare până la Porţile Cerului.
Gavriil ierodiaconul, arhondarul şi gospodarul celor peste o sută de stupi de albine. El era ca un asin răbdător, purtând pe spinare greul zilei. Mergea cu mare bucurie la toate slujbele. Îşi lua călugăria în serios.
Ieronim ierodiaconul, nepotul preferat al episcopului Roman Stanciu, sincer, harnic şi bun povestitor, totdeauna cu o disponibilitate rar întâlnită pentru orice lucru bun.
Damian monahul, mereu cu lumea după el în Insula Sfântul Nicolae, postitor vestit şi duhovnicesc în vorbă. Niciodată nu era supărat pe cineva, dar nici el, cu atât mai mult, nu supăra pe nimeni.
Ilie ieromonahul, Cioruţă numit, preot mirean cu experienţă multă şi răbdare de diamant. Era slab, numai os, dar cu mare vigoare. El da răspuns scurt şi răspicat întrebărilor puse de fiii săi duhovniceşti. A făcut puşcărie degeaba. Adică pentru că nu a tăcut.
Ierodiaconul Cosma Juncu, fost ucenic al lui Visarion Puiu, mitropolitul Cernăuţilor, casier mănăstiresc, era aspru cu sine, dar şi cu alţii. De critica lui „constructivă” nu scăpai niciodată.
Nicodim Bujor, ieromonahul, asistentul lui N. Şerbănescu la Istoria Bisericii Române, minte mare şi inimă blajină, istoric, imnograf şi duhovnic, cu dar fascinant întru ale povestirii, avea comportare atipică.
Antonie monahul, de o simplitate debordantă era un bisericaş bun, nelipsind de la slujbe, niciodată. Eram vecin de chilie cu el.
Nicodim Ţiboacă, monahul cu faţa limpede şi dornic de plimbări, în miez de noapte, pe lacul mănăstirii. Iubitor de slujbă continuă.
Teodosie Filimon, marele slujitor, cu voce admirabilă, avea grijă de vinurile mănăstirii, spunând că vinul este ca un copil. Trebuie să ai mereu grijă de el. Dinamic şi mereu vesel, te umplea de un optimism sănătos.
Pimen Georgescu, pururea protosinghel, poliglot, om cu voinţă feroce, mare cântăreţ şi tipicar fără pereche, se ocupa şi de grădină, fiind şi un bun gospodar. Avea o voce superbă. Cânta fără să obosească. L-am găsit jelind odată că primise canon să nu mai cânte.
Daniel tâmplarul şi iconomul, om gospodar, văr cu episcopul Roman Ialomiţeanul, îşi făcea datoria cu sfinţenie. Era tăcut şi plin de o bunătate tainică.
Ce lăsasem la Mănăstirea Căldăruşani şi ce livadă cu flori alese, găseam la ctitoria Sfântului Calinic de la Cernica. Este vorba, doar de o parte dintre călugării din obştea cernicană.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
