Patriarhul Justinian nu anunţa vizitele. Te trezeai cu el dis-de-dimineaţă. Prin jurul orei şapte, un monah vine în fuga mare trimis de Veniamin.
– Veniţi repede, Părinte Calinic, cu cheia de la Casa Ghenadie, că a venit Patriarhul Justinian. Am coborât repede scările din chiliile lui Iuliu Hossu, unde eram cocoţat, la etaj. Fug spre Casa Ghenadie. De după un tei uriaş, iese Patriarhul Justinian. La numai doi metri, am virat la dreapta, prăbuşindu-mă la pământ. Dacă nu făceam acea mişcare, impactul putea fi mortal. Am leşinat acolo jos. Numai udat cu apă multă mi-am putut reveni. Când mi-am deschis ochii, Patriarhul însuşi îmi uda cu mâna lui faţa colorată în verde din cauza ierbii trântite la pământ.
Când se întâmpla câte ceva pe la mănăstiri, Justinian mergea personal să vadă cum stau lucrurile. A văzut muzeele. A lăudat munca intensă.
– Bune toate, Veniamine, dar cu călugării de ce te porţi ca un hain?
– Mă port frumos, Preafericite Părinte Patriarh, răspunde Veniamin sclipindu-i privirea ca tăişul unui cuţit de oţel.
– Au plecat aproape zece călugări de aici, într-un singur an. De ce au plecat? Adică, mai corect zis, de ce i-ai alungat?
– Nu i-am alungat. Ei au cerut să plece. Şi i-aţi aprobat, adăugă într-un suflet stareţul păruit de Justinian.
– Să-i aduci înapoi, în zece zile, auzi? Asta înainte de a sosi ancheta de la Arhiepiscopia Bucureştilor. S-a urcat în maşină şi a plecat spre Capitală.
– Vezi ce mi-ai făcut, Calinic? Cred că olteanul acesta de Patriarh mă va distruge. Cu el nu-i de glumă. Trebuie să te duci să-ţi retragi plângerea, chiar azi, zice Veniamin speriat.
– Niciodată nu-mi voi retrage cele ce am scris. Rămâne să se dovedească adevărul pur şi simplu, îl asigur pe învăpăiatul stareţ.
Văzând că nu mă supun rugăminţii, sunt luat într-o zi pe sus şi dus pe Calea Rahovei, în Bucureşti. Ajuns în buncărul tainic am fost condus câteva etaje la subsol. N-am mai numărat din cauza fricii. Orice refuz de a asculta de Veniamin era „îndulcit” cu o ducere la birourile Securităţii din Bucureşti.
Într-o cameră mare, pătrată, erau câteva birouri şi mese cu fotolii încăpătoare. Dintr-o dată se deschide o uşă şi apare maiorul Iliescu.
– Vezi, dacă nu vrei să asculţi de Veniamin, vei veni mereu aici. De ce nu mergi la Patriarh să ceri înapoi jalba? Îi spui că ai greşit şi te-ai grăbit, iar Gavriil Stoica şi Morărescu Haralambie te-au influenţat greşit, iar dumneata n-ai făcut decât să scrii ce ţi-au dictat ei.
– N-am să merg la Patriarh! Nu voi retrage nicio jalbă.
– Uite aici, arătându-mi un referat al lui Veniamin, prin care mă recomanda la o bursă în Elveţia. Dacă mergi chiar acum la Patriarh şi ceri înapoi jalba împotriva stareţului, vei pleca în Elveţia. E o şansă unică. Nu da cu piciorul unei astfel de ocazii.
– Nu merg nici într-o Elveţie, mai ales recomandat de Veniamin. Maiorul Iliescu se scoală de la birou şi mă pofteşte să stau. Îmi pune un maldăr de hârtii şi un stilou pe masă.
– Scrie aici, acum, scrisoare către Patriarh că nu-i adevărat ce ai spus împotriva lui Veniamin. Dacă nu scrii, nu vei mai ieşi de aici. Am luat stiloul şi am apăsat pe o filă de s-a rupt de la încheietură. Cerneala s-a împrăştiat pe hârtiile întinse pe birou.
Când a văzut maiorul Iliescu cerneala risipită din stiloul rupt, a slobozit o tiradă de cuvinte.
– Dumnezeul mamii mă-tii! Te omor în bătaie dacă nu scrii!
– Mama, îi spun eu, m-a născut în timpul războiului şi pe foametea din Moldova. Nu dumneata mi-ai dat să mănânc, să nu mor. Leagă-mă bine de mâini şi de picioare şi bate-mă, dacă asta ţi-e vrerea. Altfel din noi doi, unul va fi omorât fulgerător. Îmi fixasem un scaun mai din apropiere. Mă gândeam să isprăvesc cu el. Prea mult timp mă chinuise şi mă ameninţase, până şi cu legarea unei pietre de gât şi aruncarea în lacul de la Căldăruşani. După cele spuse, m-a înecat un plâns fără voia mea. Maiorul Iliescu a ieşit pe uşă.
După câteva minute apare colonelul Toader, cel care era pe banca de pe aleea Mănăstirii Căldăruşani.
– Nu-i frumos să plângi, Părinte Calinic. Eşti om în toată firea. Doar nu ţi s-a făcut nimic. Linişteşte-te. E foarte uşor să ieşi de aici, dacă laşi o cerere către Patriarh, că îţi pare rău că l-ai reclamat pe Veniamin şi că nu-i nimic adevărat din cele scrise.
– Repet, nu retractez nimic! Iar de aici nu vreau să mai ies.
Între timp sună telefonul scurt. Se auzea foarte tare în toată camera:
– Sunt generalul Luchian de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Vedeţi, Veniamin să iasă nevinovat, iar pe Calinic lichidaţi-l!
Nu-mi venea a crede urechilor!
Picioarele au început să mi se-nmoaie. Nu ştiam cine era generalul Luchian. Acum, presupun că astfel de telefoane se puteau da şi din camera vecină, pentru intimidare. Punând receptorul în furca telefonului, colonelul Toader îmi şopteşte:
– Nu te speria! Nici Veniamin nu va fi scos nevinovat şi nici dumneata nu vei fi lichidat.
Acel colonel Toader crescuse în ochii mei. Parcă era un altfel de lucrător al Securităţii. Mă conduce la suprafaţă şi la plecare îmi spune:
– Decât să mai fii adus pe aici, mai bine împacă-te cu Veniamin. E calea cea mai scurtă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
