Pornit la drum spre Sibiu, înainte de a intra în Turda, un autobuz are impact cu un autoturism. Maşina s-a făcut bucăţi, iar din cei cinci inşi dinăuntru a scăpat doar femeia. După număr era de la Alba-Iulia.
Pe şanţ stătea şi plângea:
– Vai de noi, ne-am nenorocit! Vai! Maşina noastră! Că am făcut zece ani economii ca să o cumpărăm, şi acum, no, uitaţi-vă oameni buni cum au ajuns.
Salvarea a venit şi i-a luat pe toţi la spital, iar maşina bocită mai mult decât oamenii dintr-însa, a rămas turtită-n drum. Mi-a rămas acea imagine mereu vie în minte.
În cei patru ani de cursuri, la profesori de mare ţinută academică, cerând carte şi nu găini prăjite şi alte galiţe, se dădeau note mici. La Noul Testament – nu mă laud – aveam notă maximă. Profesorul Grigore T. Marcu mă poftea la plimbare şi pe la el acasă, pe Tribunii, 24. Din vorbă în vorbă, mi-a propus să iau licenţa la dânsul. M-a încurajat.
– Doresc să faci Licenţa la mine. Te ajut şi eu. După aceea poţi lua doctoratul şi te las urmaş la catedra de Noul Testament. Am şi câţiva metri cubi de manuscrise, studii pe care nu le-am putut publica până acum. Ţi le las moştenire şi pe acelea ca să-mi completezi opera la timpul potrivit.
Nu mai ştiu ce i-am răspuns la aşa bombardament de bunăvoinţă. Ştiu doar că am gafat lamentabil. N-am luat nimic în seamă din cele înşirate cu atâta dragoste de profesor către studentul său. Mai mult, am luat licenţa în Teologie la Vechiul Testament. Profesorul Neaga Nicolae nu-mi promisese nimic şi nu voia să mă lase urmaş la catedra de Studiul Vechiului Testament.
Aşa am ratat un doctorat.
Voi povesti, în volumul II, cum am mai pierdut „încă două doctorate”: unul tot în Teologie şi altul în Litere. N-am avut tăria să accept, necum să mă rog. O spun despre mine. Nu dau peste nas nimănui. Cum să îndrăznesc? Este alta viaţa universitară. Un profesor bucureştean, pe nume Sebastian Duicu, îmi spunea că la Valea Cascadelor în Bucureşti, se vând la tarabă lucrări de licenţă şi doctorate, în mai toate ştiinţele.
Incredibil şi fără comentarii!
Când a venit vremea, am luat subiectul de diplomă la Vechiul Testament. Profesorul Grigore Marcu a rămas surprins, iar mie mi-a fost ruşine. El n-a mai zis nimic, dar nici eu. La fixarea temei am cerut binecuvântarea Episcopului meu, Teofil al Clujului. Am ajuns la un consens. Lucrarea s-a numit: Lupta profeţilor împotriva formalismului. Mă ghicise Arhiepiscopul Teofil, de mai târziu. La baza lucrării a stat mai ales Scriptura. Atunci am citit profeţii cu mare atenţie. Parcă luasem din duhul lor. Mă trezeam, de multe ori strigând cu vehemenţă împotriva relelor care bântuiau lumea.
S-au fixat examenele pentru Licenţă şi însăşi susţinerea lucrării într-o ţinută academică. Astăzi, nici chiar la doctorat nu se mai procedează la fel ca atunci.
Pentru examene am primit o lună de zile pentru pregătire. În Dumbrava Sibiului învăţam pe rupte. Trebuia să repetăm toate materiile din cei patru ani de studiu. Era o enormitate. Simţeam că-mi iau foc creierii. Nu era de glumă. După o zi de studiu, seara ne adunam şi între colegi se pornea o şezătoare a învăţăceilor întru ale Teologiei şi ne limpezeam materialul pentru examene.
A sosit şi ziua cea mare. Toţi ierarhii din Patriarhia Română, care aveau studenţi absolvenţi şi în prag de Licenţă erau rugaţi să participe la examenul final. Se voia, ca ierarhii să-şi vadă pe viu licenţiaţii, viitorii păstori în viaţa Bisericii lui Hristos.
Mai întâi se dădea scris la o serie de materii, considerate capitale. Apoi urma examenul oral. Era emoţionant. Când mi-a venit rândul, m-am poticnit la Dreptul Bisericesc. Profesorul despre care nu am pomenit până acum, Iorgu Ivan, avea o răfuială mai veche cu mine. Pârâcioşii s-au dus şi m-au spus că aş fi afirmat, că nu ştie să predea la catedră, iar cursul lui e otova, de la un capăt la altul şi că mai este şi surd pe deasupra.
Făceam haz doar când îl vedeam permanent venind din piaţă, aducând în sacoşă trei cornuri şi două borcane cu iaurt. Aceea era mâncarea lui zilnică. Era văduv şi se pare, tare sărac. Îmi era milă de el. Nu l-am jignit niciodată cu nicio vorbă. Nici azi nu înţeleg cine mi-a făcut pocinogul.
Când a hotărât să mă cadă la Diplomă, Teofil Episcopul s-a ridicat în picioare şi a spus că părăseşte Comisia de Licenţă dacă nu sunt admis. Până la urmă, profesorul, înşelat de pârâcioşi şi-a înmuiat inima şi m-a admis numai după ce mi-am cerut scuze, despre lucruri pe care nu le-am săvârşit asupră-i. Mi-am călcat pe inimă împotriva obiceiului meu. După ce am depus jurământul îndătinat, m-am îndreptat spre Maramureşul meu iubit. Era în vara lui 1968. Aveam o vârstă superbă, doar de 24 de ani, cum o au şi au avut toţi la vremea potrivită.
Ce-ar fi să rămânem de 24 sau de 33 de ani, toată viaţa!?!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
