Sâmbăta se făceau toate pregătirile. Nimic nu lucram duminica. Toată lumea era obligatoriu la biserică. La noi era o mare bătălie pe mersul la slujbă.
Când se lipsea de la Sfânta Liturghie se socotea cel mai mare păcat. Era o mare supărare să lipseşti două duminici la rând.
Ca să nu fie război, s-a făcut sfat ca fiecare dintre noi, copiii, să facem cu rândul la rămas cu grija casei şi a gospodăriei. Văzând dragostea fraţilor, le făceam şi lor de rând ca să meargă mai des la biserică. Într-una din duminici am făcut o încercare. După ce am aşezat masa şi am lăsat la foc calm bucatele, închizând uşile şi porţile, am plecat, pe furiş, la biserică, de-a dreptul peste gardurile din cale ca să nu fiu văzut că nu sunt acasă.
Mă strecuram printre oameni şi mă urcam la locul meu, direct în cafas. De acolo ascultam slujba. Vedeam de sus pe creştinii evlavioşi. Îl vedeam pe tata stând dus în văzduhuri sfinte, tocmai în faţa Altarului, iar pe mama undeva, tocmai la ieşire din biserică. Îmi vine să râd şi acum: tata în frunte şi mama în coadă.
După predica hotărâtă şi măreaţă a părintelui Gheorghe Savin, coboram iute din cafas şi fugeam spre casă. Toate au fost păzite de Dumnezeu, spre marea mea bucurie. Grabnic orânduiam totul, ca atunci când vin părinţii şi fraţii să fie numai bucurie. Se aşezau la masă cu rugăciune şi se lăudau bucatele făcute de Costică al mamei. Tata nu prea spunea nimic.
Dintr-odată îl aud zicând:
– Haralambie, spune ce ai înţeles din predica Părintelui Savin?
– A fost frumoasă predica, dar nu ştiu cum să încep, zise fratele meu, rămânându-i bucătura în gât.
– Apăi, băiete, nu prea eşti atent în biserică şi nu-i frumos, auzi?
– Am să fiu, mai îngăimă fratele meu două vorbe, roşindu-se ca racul. Se aştepta la ceva palme. Tata era darnic cu el, fiind cam încăpăţânat.
Neavînd de lucru, am început să spun câte ceva din predică. Tata se uită fix la mine şi mă întreabă:
– De unde ştii tu ce a spus Părintele Savin la predică, azi?
– L-am auzit cu urechile mele. Mata stăteai drept în faţă, nemişcat, iar mama stătea mai la uşă. Eu am stat în cafas şi după predică am venit să vă aştept acasă.
– Aşa! Ai lăsat casa singură? De ce ai făcut asta? Cum ai îndrăznit? Şi în loc să fie pălmuit fratele meu că nu ştia nimic din predică, am încasat eu vreo două perechi de palme.
Curată dreptate!
Am fugit de la masă şi m-am ascuns în podul grajdului plin cu fân. După o vreme am adormit. Când m-am trezit, tot pe zi, aud pe mama strigându-mă pe nume:
– Costicăăăăă! Unde eşti? Ieşi de unde te-ai ascuns. A plecat tatăl tău de dimineaţă la lucru. Mi-am dat seama că am dormit până a doua zi spre amiază.
– Bine că te-am aflat. Te-am căutat toată noaptea cu felinarul. Du-te la mătuşa Eufrosina la Văratic şi stai acolo o vreme, până-i trece mânia. M-am săturat. Nu mai pot de atâta scandal. Mi-am zis în gând:
– Adio blide, ceapă, mărar şi alte legume, adio unt de oaie, garniţă cu untură de purcel şi alte străchini! N-am să mai fac mâncare niciodată. Îmi luam rămas bun de la tigăi, cratiţe, linguri şi farfurii, de la satâre, de la buturuga cu barda înfiptă oblic.
Cu traista-n spinare, plină cu lucruşoarele adunate repede de mama, am plecat singur, tăind în linie dreaptă, drumul spre Văraticul văzut de mic, dus de mama, când în spinare, în traistă, când pe jos, până mă dureau picioarele.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
