Într-un triptic de articole, intitulat Pace şi bucurie cu Brâncuşi, am încercat o argumentare care să evidenţieze statura creştină a marelui nostru artist.
Evitând deliberat orice pretenţie de exegeză, mi-am întemeiat constatările pe o serie de momente din viaţa lui Brâncuşi, care într-unul din aforismele sale – cel cu numărul 107 în lista lui Pandrea – susţinea că Biografia luminează opera, ideile şi orice creaţie -, pe cugetările sale şi pe mărturiile unor oameni care l-au evocat[1]… Am folosit cu predilecţie cartea din 1967 a lui V.G. Paleolog, Tinereţea lui Brâncuşi. Însă argumentele privitoare la statura creştină a sculptorului nu se opresc la biografie şi la maxime. Tot V.G. Paleolog a tradus şi publicat o suită de pagini datorate lui Michael Middelton – Rezumatul mai multor conversaţii – apărute în revista The Arts în 1923. Iată ce afirma acolo artistul: „Pentru mine, Brâncuşi, arta prin ea însăşi nu poate exista. De la începuturile ei şi până la accepţia ei ultimă, contemporană, arta a fost un mijloc de propagare a ideilor religioase. Artistul era acel fanatic care ştia cum să materializeze viziunile ce i le dăruia credinţa. Cele mai mari capodopere ale trecutului au apărut în perioadele de maximă exaltare religioasă. Odată ce se diminuau, urma o epocă de decadenţă, şi în aceste perioade se cădea, invariabil, în realismul imitativ cel mai plat”[2].
În paragraful următor al textului din care am citat, Brâncuşi îşi întăreşte ideea: „În alte vremuri (…) credinţa era aceea care însufleţea arta…În trecut credinţa dădea naştere în mod inconştient unor forme care se potriveau cu sentimentele religioase”, până într-atât încât îţi vine în minte versul eminescian: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”.
Nu de mult, am căutat să arăt că Dan Botta, în eseul său publicat în anii ’30, Limitele artei lui Brâncuşi, punea în evidenţă raportul aparte al sculptorului cu materialele în care lucra, ba chiar atitudinea sa faţă de materie. Să reţinem ce-i mărturisea Brâncuşi, în 1923, lui Michael Middelton: „Materialul nu trebuie folosit nemijlocit, pentru a-l supune scopului propus de artist, el nu trebuie subordonat unei idei concepută anterior sau unei forme dinainte prevăzută. Însuşi materialul trebuie să sugereze subiectul şi forma…”
În decursul ultimei sale vizite în România, în 1937, când sculptorul s-a întreţinut cu câţiva din intelectualii tinerei generaţii, Brâncuşi avea să le spună: Un bloc de marmură sau un trunchi de stejar este o operă de artă în sine (s.n.). Această afirmaţia, atât de limpede formată, nu poate să nu-ţi recheme în memorie Psalmul 103 care deschide slujba Vecerniei, cunoscut şi sub numele de „psalmul Creaţiei”: … Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. (s.n.).
Vom relua acum întreg pasajul din care am reprodus afirmaţia lui Brâncuşi şi vom vedea uimitoarea asemănare dintre concepţia sculptorului privitoare la Creaţie, care-şi are raţiunea în sine şi care în felul acesta Îl mărturiseşte pe Creator – şi versurile psalmistului: „Un bloc de marmură – spunea Brâncuşi – sau un trunchi de stejar este o operă de artă în sine. De ce să săpăm mâini şi picioare perfecte într-un bloc, stricând proporţia pentru realizarea unor părţi din trupul omenesc, acestea în alte proporţii decât cele divine. Apele unei marmore şi linia vârstelor dintr-un trunchi nu trebuiesc stricate. Săpătura şi tăietura să se armonizeze cu liniile divine ale materialului…”
Am citat pasajul dintr-un articol al lui Arşavil Acterian, unul din intelectualii Generaţiei ’30, apărut în numărul 8/1978 al revistei Steaua, articol intitulat Vorbeşte Brâncuşi.
Un an mai târziu, Arşavir Acterian nota (în jurnalul său care avea să vadă lumina tiparului abia după prăbuşirea regimului comunist) următoarele: „Am recitit în revista Steaua pe august 1978 aceste rânduri ale lui Brâncuşi destăinuite câtorva tineri în luna iunie 1937: «Totul este să revin la starea de candoare a desăvârşitei credinţe. Atunci găsesc echilibrul. Relele toate vin din închipuiri: gloria, puterea, credinţa în puterile negative ale omului, creşterea strâmbă de vanităţi şi minciuni convenţionale. Libertatea! Libertatea! Să zbori sus, mai sus, cât mai sus! Dezlegare, desfacere de toate iluziile pământului şi ale trupului. Cazna de a se elibera. Şi când nu rămâne nimic, când sunt ca un idiot, atunci se zbate un aer: duhul »”. (s.a.).
„Am recitit de nu ştiu câte ori – continuă Arşavir Acterian – aceste cuvinte care revelă o parte dominantă din sufletul, spiritul şi năzuinţele sculptorului Brâncuşi. Şi abia acum am realizat esenţa viziunii genialului nostru creator (…) Sunt aproape sigur că autorul minunatei lucrări intitulată Rugăciunea n-a citit nici pe Ioan Scărarul, nici pe Pascal şi totuşi el comuniază peste secole cu aceştia întru aceeaşi viziune…”(cf. Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filosof, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992, pp. 483-484).
Cred că aceste mărturii întregesc la rându-le dimensiunea creştină a lui Constantin Brâncuşi.
Calinic Argeșeanul
[1] … Mărturii la care ţin să o adaug şi pe aceasta: „Iubeşte pe Dumnezeu, să iubeşti mult pe Dumnezeu. Tu trebuie să-L iubeşti cu această credinţă, că dacă îţi întinde cineva o bucată de pâine otrăvită, în clipa în care o primeşti, ea este purificată de Dumnezeu şi tu ai să mănânci pâine adevărată şi bună”. (Eugen Drăguţescu Patru întâlniri cu Brâncuşi în Jurnalul literar, mai 1996).
[2] Cf. Brâncuşi, artist – filosof, Comunicări şi antologie de texte, coordonator: Ion Pogorilovschi (Academia Română/Institutul de Filozofie), Ed. Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Târgu Jiu, 2001, pp. 153-157.
