Într-un medalion consacrat aforismelor lui Brâncuşi, aminteam că sculptorul a fost cântăreţ în strana bisericii române sau a capelei, cum se spunea pe vremuri, din Paris. O biserică ortodoxă, bineînţeles.
Pomeneam şi de fotografia sa, îmbrăcat în stihar, adică în veşmântul de cult, nu foarte diferit de felonul preotului, în care diaconul sau anagnostul ia parte la oficierea slujbei, îndeosebi a Sfintei Liturghii.
A fost o simplă întâmplare faptul că Brâncuşi, vreme de doi ani, a cântat în strana unei biserici, îndeplinind şi atribuţiile diaconului şi chiar pe cele ale paracliserului? Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem la cartea de referinţă Tinereţea lui Brâncuşi şi să o deschidem şi pe cea a Carolei Giedion-Welcker, publicată iniţial în 1958 în Elveţia şi tradusă şi în româneşte, în 1981, intitulată Constantin Brâncuşi.
Autorul primului volum, V.G. Paleolog, în care Petru Comarnescu vedea un „filosof al artei şi culturii, un eseist de largi cuprinderi”, oltean după trup ca şi sculptorul, l-a cunoscut pe acesta din urmă la Paris, în 1911, pe când îşi dădea bacalaureatul în capitala Franţei, unde urmase şi liceul. Brâncuşi sosise la Paris cu mai mulţi ani în urmă, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi nu era foarte mare. Astfel i-a legat o trainică prietenie. V.G. Paleolog este depozitarul multor destăinuiri ale sculptorului, împărtăşite în vremea când memoria omului e intactă, chiar proaspătă. De asemenea, este şi un strălucit exeget. În 1967, când a apărut Tinereţea lui Brâncuşi, V.G. Paleolog se putea socoti un biograf şi un exeget veteran, întrucât îi consacrase deja trei volume marelui artist: în 1938, în 1944 şi 1947. Petru Comarnescu, în prefaţa la Tinereţea lui Brâncuşi, nu pregetă să considere cartea „o contribuţie valoroasă la cultura patriei şi la cultura mondială, Brâncuşi fiind prezent în complexe şi interesante corelaţii, interacţiuni, confruntări din care reies omenirea lui românească şi genialitatea lui universală.” Aşadar, V.G. Paleolog constituie, în privinţa lui Brâncuşi, o referinţă esenţială, de primă mână, chiar unică.
Autorul poposeşte preţ de două pagini asupra episodului în care sculptorul devine cântăreţ al bisericii române din Paris, dar ne furnizează şi o serie de alte date care luminează originile acestui fapt. V.G. Paleolog destăinuie că Brâncuşi era fermecat de sunetul clopotelor bisericeşti încă din primii ani de viaţă şi a fost el însuşi clopotar: „Copil fiind, ore întregi pândea, păzind oile, să prindă dangătul îndepărtat al clopotelor de la mănăstirea Tismana, desfătându-se de sunetele lor, care îi mângâiau sâmbetele, duminicile şi în sărbători îi curgeau prin vine şi îi aprindeau mintea cu închipuiri pe care el nu le putea cuprinde, nici ţine minte.// La Craiova deveni clopotarul atitrat al bisericii Maicii Domnului. (…) Mai mult îi plăcea să le tragă pe cele de la biserica lui Obedenaru -acestea aşezate pe înălţimi, în clopotniţă, care vibra toată cu tremurare sub glasul celui mic şi sub vocea celui mare, amândouă îngânate”(V.G. Paleolog, Tinereţea lui Brâncuşi, p. 98).
Brâncuşi a avut o copilărie tipică de fecior de ţăran, adică aspră: la vârsta de 6-7 ani era trimis cu oile sau cu vitele, la 11 ani părăsea satul cu desaga în spinare, intra ca băiat de prăvălie mai întâi la Slatina iar apoi in restaurantul fraţilor Spirtaru la Craiova, unde va începe Şcoala de Arte şi Meserii (Şcoala profesională, am spune în limbajul de astăzi). În perioada aceea va deveni, cum arată V.G. Paleolog, „clopotar atitrat”, dar şi corist la biserica Madona din Dud. În 1898 – avea 22 de ani – Brâncuşi a intrat la Facultatea de Belle Arte, la Bucureşti şi în perioada studenţiei va fi din nou corist, de această dată la biserica Mavrogheni, aflată la Şosea, pe strada Monetăriei, într-o curte peste drum de Muzeul Ţăranului Român.
V.G. Paleolog pomeneşte în cartea sa şi de performanţele muzicale ale tânărului Brâncuşi: „… susţinutele şi unicele lui «aleluia» până la expir şi «Doamne miluieşte» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanţă vocalizantă dintre cei ce i se prindeau.” (p. 102)
Contactul lung şi sistematic cu armonia clopotelor şi cu muzica bisericească a marcat profund ceea ce V.G. Paleolog numeşte muzicalitatea sculptorului; mai pe româneşte – gustul şi cultura sa muzicală. Să îl cităm din nou pe biograf: „Muzicalismul lui Brâncuşi era dator în primul rând civilizaţiei pastorale de la care el l-a primit; frunza, paiul şi fluierul. În rândul al doilea fu acela religios, pe care l-a primit când era corist al bisericii Madona Dudu din Craiova şi Mavrogheni din Bucureşti -şi următor al anilor de ţârcovnicie la capela română din Paris”(op. cit., pp. 102-103).
Carola Giedion-Welcker, o distinsă intelectuală elveţiană şi colecţionară de artă, a fost o veche prietenă a lui Brâncuşi. Cartea pe care i-a consacrat-o sculptorului este şi ea una de referinţă. Iată ce se poate citi la pagina 72 din versiunea românească: „În înălţarea ei monodică, în repetiţia ritmică a proporţiilor de bază, Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene, ale cărei imnuri aveau să-l însoţească toată viaţa, din fragedă tinereţe până în anii parizieni; în patrie şi, mai târziu, în biserica română din Paris, el le intona în timpul liturghiei, cu vocea sa pură de tenor.”
Tot Carolei Giedion-Welcker îi datorăm amănuntul semnificativ, aflat din gura sculptorului, că pentru el „cea mai înaltă şi mai pură minune a expresiei muzicale rămâne tot vocea omenească” (p. 96). Or, şi aspectul acesta aminteşte de specificul Ortodoxiei, care nu foloseşte niciun instrument muzical în cult.
Brâncuşi a plecat pe jos la Paris. După câţiva ani de şedere acolo, mai precis, în 1906, se angajează cântăreţ în strana Capelei ortodoxe române. În atribuţiile sale intrau şi pangarul (vinderea lumânărilor către credincioşi) şi policandrele şi dereticatul. V.G. Paleolog consacră, aşa cum arătam, două pagini de carte acestui episod. Dar îi dă o explicaţie exclusiv pragmatică: leafa de 20 de lei pe lună, care în valuta de dinaintea Primului Război Mondial însemna ceva. Trebuie să nu uităm că această carte a fost publicată în timpul unui regim ateu. Conflictul cu preotul paroh, tot de natură „economică”, ar fi dus la părăsirea „ţârcovniciei”de către Brâncuşi. Şi totuşi! La pagina 132 a cărţii sale, V.G. Paleolog scapă sau strecoară un amănunt nespus de semnificativ: preotului român din Paris „îi era tare drag somptuosul şi pomposul ritual catolic”, spre deosebire de Brâncuşi, care adora tipicul pravoslavnic! Acesta ar fi fost un alt motiv de conflict între paroh şi sculptor.
Tot o explicaţie pe măsura vremurilor – regim ateu şi cenzură – dă V.G. Paleolog şi fotografierii lui Brâncuşi în stihar: „Mucalit cum de felul lui era s-a fotografiat şi «trăgându-se» în carte poştală s-a folosit de ele în corespondenţa lui…Şi zău! Nu-i sta rău în mâneci largi capului de schimnic de cucernică nevinovăţie, în poza lui de firească aşteptare a celor scrise, pe care a fixat-o obiectivul fotografic.” (Tinereţea… . p. 133).
Un conflict între preotul şi cântăreţul capelei române din Paris nu este deloc exclus. Însă motivul pare să fie altul în privinţa renunţării lui Brâncuşi la „ţârcovnicie”, în anul 1908. Ni-l sugerează tot V.G. Paleolog, care insistă asupra faptului că anul 1907 marchează impunerea lui Brâncuşi ca sculptor. Este anul în care artistul realizează prima sa lucrare de valoare. Iar aceasta nu se numea altfel decât Rugăciunea, comandată ca monument funerar pentru mormântul unei tinere stinse pretimpuriu şi care va fi aşezat în cimitirul din Buzău.
O jumătate de veac mai târziu, adică în 1957, Brâncuşi va fi prohodit în aceeaşi biserică română din Paris, care, ne spune Carola Giedion-Welcker, participantă la slujbă şi la înmormântare, „gemea de lume”. Din relatarea scriitoarei elveţiene aflăm sau ne dăm seama, că şi rânduiala ţărănească a primenirii mortului a fost respectată: „A horcăit puţin înainte de a muri, mult mai puţin decât ai fi crezut, apoi pe chip s-a aşternut suflarea morţii. A doua zi cele două infirmiere l-au îmbrăcat în hainele de mort, i-au aranjat părul şi barba şi i-au pus pe cap o bonetă albă” (p. 116). La cimitir s-a împărţit, după datină, colivă, pe care autoarea o numeşte „o nobilă fiertură românească din grâu” (idem).
Toate lucrurile acestea nu au fost întâmplătoare. Au fost cerute de Brâncuşi care, aşa cum se ştie, a avut ca executori testamentari familia de pictori Istrati căreia i-a lăsat moştenire agoniseala şi care i-a împlinit toate dorinţele.
Brâncuşi – clopotar, corist bisericesc la Craiova şi Bucureşti, cântăreţ cu atribuţii de diacon la Paris vreme de doi ani încheiaţi. La care alt mare artist, scriitor sau intelectual român de valoare universală mai întâlnim asemenea date biografice? Poate la Ion Creangă, care a fost diacon.
Teologul rus Homiakov spune că cine nu iubeşte (sau nu înţelege) Liturghia nu iubeşte Biserica. Brâncuşi a iubit-o din plin, pentru că altminteri nu i-ar fi susţinut – din strană – slujbele. Iar explicaţiile evazive date acestor fapte biografice, atunci când nu sunt impuse de conjunctură (cenzură, regim ateu), sunt pe măsura celor care le furnizează. Neînţelegând ei înşişi Biserica şi cultul său, nu pot înţelege nici diakonia lui Constantin Brâncuşi.
Calinic Argeșeanul
