După depunerea documentului de plângere la Patriarhia Română au început apariţiile lucrătorilor de la Securitatea Română.
Eram întrebat despre vizitatorii străini veniţi la Căldăruşani. Printre întrebări diferite se strecurau şi anumite dorinţe de a se şti ce face Veniamin, ce oaspeţi primeşte, ce spune despre regimul comunist şi altele. Era o nouă faţă a lucrurilor. Maiorul Iliescu mă chema la Bucureşti, în Calea Rahovei, unde-şi avea buncărul. Eram sfătuit să părăsesc Mănăstirea Căldăruşani şi să ies de bunăvoie din monahism.
– Eşti tânăr, de ce să-ţi închizi viaţa în mănăstire. Îţi găsim noi de lucru. Poţi lucra oriunde. Te căsătoreşti şi intri în rândul lumii, venea sfatul de la Maiorul Iliescu. Văzând că tot insistă, i-am spus că sunt de acord să plec din mănăstire, dacă prezenţa mea deranjează.
– Dacă-i vorba de angajat la Bucureşti, doresc să fiu măturător de la Consiliul de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Noaptea mătur, mă rog, cânt în surdină, iar ziua, când voi munciţi, eu dorm liniştit. Aşa, nici haina popească nu va mai deranja pe nimeni pe drum, iar dorinţa unora de a pleca din mănăstire se va împlini, iar dumneavoastră veţi sta liniştiţi.
Maiorul Iliescu face ochii mari, neştiind ce să creadă.
– Ce înseamnă vorbele astea? Îţi baţi joc de noi? Îţi vrem binele şi dumneata iei în râs propunerile noastre, se arată mânios maiorul, pus deja pe ameninţări. L-am asigurat că vorbesc foarte serios şi sunt gata să-mi iau lucrul imediat, dar numai ca măturător şi pe traseul hotărât.
– Poţi pleca! Vom mai vorbi şi altă dată. Păstrezi discreţia despre întâlnire şi convorbire. Am ţinut-o până acum, când scriu.
Ajuns la Căldăruşani, Veniamin nu m-a întrebat nimic, dar nici eu nu i-am spus vreun cuvânt, pentru că le ştia dinainte. Uşor-uşor, aveam să mă lămuresc că era mână în mână cu maiorul Iliescu.
Peste câteva zile, pe o bancă de lemn de pe drumul cu morcovi de beton, stătea un om de statură mijlocie, senin la faţă şi îmbrăcat impecabil. Când trec pe lângă banca unde stătea, îl aud zicând:
– Vino, Părinte Calinic, şi stai pe bancă, pentru a vorbi ceva important. Îl vedeam pentru prima oară.
– Eu sunt colonelul Toader şi mă ocup de supravegherea Mănăstirii Căldăruşani, ca să nu se întâmple ceva rău pe aici.
– Ce rău să se întâmple, anume, pe aici? Călugării sunt paşnici. Doar Veniamin vrea să-i scoată pe toţi afară şi să-i dea pe drumuri. Pentru asta l-am încondeiat la Patriarhul Justinian, ca să se înveţe minte.
– Eu te-aş sfătui să nu te pui în scandal cu el, că n-o să iasă bine. Şi apoi, dumneata ar fi bine să pleci din mănăstire, că şi aşa Biserica se va desfiinţa după 15 ani şi vei rămâne pe drumuri. Trebuie s-o iei din vreme din loc. N-am înţeles atunci de unde se inspira colonelul Toader, când făcea sinistrele afirmaţii.
Mult mai târziu aveam să aflu. În 1992 făceam o vizită oficială într-o delegaţie de deputaţi şi senatori în Albania. Acolo am aflat tragedia din 1967, când Albania era declarată primul stat ateu din lume. Erau doar cinci ani din 1967 până în 1972. Atunci au zburat în aer bisericile ortodoxe, catolice şi musulmane. Din cei 950 de preoţi ortodocşi, au mai scăpat doar 11. Aşa povesteau cei rămaşi în viaţă, pe care i-am auzit cu urechile mele.
Tragedie fără precedent în lume!
Toţi sunt sfinţi în Împărăţia luminii!
Colonelul Toader le ştia pe toate acestea şi aştepta şi el ca în România să se întâmple aidoma. Şi voia să mă găsească pe drumuri catastrofa, ca-n Albania.
Era dispus la vorbă. Dorea să mă lămurească mai calm şi cu mai multă şiretenie diplomatică. Dintr-odată îl aud zicând:
– Maica Domnului a rămas Fecioară după naşterea lui Iisus Hristos? Care-i dovada fecioriei?
– A rămas fecioară în veacul veacurilor! A fost voia lui Dumnezeu să fie aşa! Chiar dacă noi oamenii avem oarecare îndoieli în acest sens, nu trebuie să uităm cum intră lumina prin fereastră şi nu strică sticla, zic eu dintr-o răsuflare adăugând:
– Chiar atât de mult vă preocupă fecioria Maicii Domnului? Nu puteţi trăi din cauza aceasta?
– Ce vă pasă! Dar aş vrea să ştiu dacă noi vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, continuă într-un mod bizar, întrebările colonelului Toader, pe care încercam să le înţeleg.
– Absolut toate păcatele săvârşite de noi vor primi plata potrivită. Chiar şi cele ce spuneţi acum, dacă nu vă căiţi, trebuie judecate şi pedepsite cu grijă, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea niciunui păcătos, ci toţi să se îndrepte şi la cunoştinţa adevărului să vină.
I le-am spus pe şleau înainte de a părăsi banca de sub tei:
– Cu dispariţia Bisericii, peste 15 ani, vreau să vă spun că se potriveşte cu „profeţia” unui francez, că peste o sută de ani, nu va mai fi nicio Biblie în lume. Tocmai acolo, peste o sută de ani, o tipografie scotea milioane de exemplare din Biblie. Iar cât va mai fi un singur om, Biserica din sufletul lui nu va fi distrusă.
În zadar ne îngrijorăm.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
