Din când în când, ne mai descreţeam fruntea când intram în dialog cu Maica Teofana. Era din Bucureşti. A fost căsătorită, având câţiva prunci şi o droaie de nepoţi. Vârsta era de peste 60 de ani.
Când a venit la Cernica, am primit-o cu bucurie. Era harnică şi o bună gospodină. Pregătea borşuri moldoveneşti, aşa de bune, de uitai măsură să mai iei.
Într-o zi îmi zice, în limbajul ei specific:
– Bre, să mă duci acasă, în Bucureşti! Să iei bagajul ăsta şi să mi-l duci. Ce dacă eşti stareţ?
Fără să-mi dau seama de vorbe, am luat automat sacul şi l-am dus la maşină. Când am ajuns la Bucureşti, la scara blocului, o aud:
– Hai, bre, adă aici sacul, nu te boieri! Merg cu liftul, iar dumneata du-te în drumul apucat. N-ai ce căuta să-mi vezi sărăcia din casă.
Ca fascinat de graiul babei mucalite, m-am trezit în drum spre Cernica. Dar numai după aceea mi-am dat seama că sacul era cam greu, ceva trecut de 50 de kg.
Când mi-am adus aminte, i-am spus:
– Sora Teofana, era cam greu sacul!
– Ce tot bodogăneşti acolo, bre! Sacul a fost greu pentru mine, nu pentru dumneata. Ce să fi fost acolo! Nişte brânză de vacă, niţel vin, aşa vreo 10 sticle, 5 de lapte şi ce am mai pus din cămară. Nu te holba la mine! Sfântul Calinic a fost milostiv, aşa că învaţă!
I-am spus să ceară, când are nevoie de ceva.
Îi zic şi eu din limbajul ei, cu împrumut:
– Auzi, bre, hoaşcă de babă, nu ştii ce înseamnă ascultare? Sfântul Calinic a fost milostiv dar n-a furat din mănăstire şi mai ales, să care el sacul cum am făcut eu.
– Auzi, bre, se vede că n-ai duhovnicie. Dacă aveai nu te ocupai de sacul pe care eu l-am umplut, dar dumneata, ca stareţ l-ai cărat, aşa că vina nu-i a mea! Nu l-am scos eu din casă, nici nu l-am cărat la Bucureşti! L-a dus sus, în casă, liftul, aşa că am avut binecuvântare de la Sfântul Calinic! Liftul nu s-a rupt!
Am rămas stupefiat de îndrăzneala babei, ca să nu spun tupeu de-a dreptul.
Cu toate acestea, când am plecat arhiereu la Curtea de Argeş, am luat-o şi pe ea. Am lăsat-o cu toate treburile în palatul episcopal, ca fiind mai în vârstă şi cu minte mai multă la cap.
Într-o zi o aud:
– Când pleci, bre, pe teren, şi când vii acasă?
– Plec peste o oră şi mă întorc peste două săptămâni.
Întrebarea baborniţei m-a pus pe gânduri. M-am făcut că plec, cu bagaje cu tot. M-am dus în palat, în partea de Nord şi supravegheam de la etaj, aripa de Sud, la cele două intrări.
Dintr-o dată văd pe biata Teofana cărând două valize, mai mari ca ea, spre ieşirea principală, din faţa palatului. Când am văzut, am coborât val-vârtej şi am ajuns la uşă, aşteptând să iasă.
Când a deschis uşa şi m-a văzut, a luat-o la fugă, la ieşirea din spatele palatului. Când să iasă, a dat tot din nou de figura mânioasă a lui Calinic.
Îi zic, în limbajul ei mirean:
– Auzi, bre, pleci la gară sau la autobuz? Văd că ţi-ai făcut bagajele!
– Lasă-mă, bre, în pace! Eşti un mare mincinos! Ai zis că pleci două săptămâni! Cine te-a pus să te-ntorci?
– Ascultă, bre, văd că eşti o hoaţă! Dacă de azi mai iei ceva îţi vei rupe o mână! Acesta va fi semnul că ai furat!
– Ce, bre, mă blestemi! Vezi că te cheamă Calinic şi nu este bine să fii rău!
A mai trecut o vreme. Aud că şi-a rupt chiar mâna dreaptă. S-a dus la doctor. A pus-o în ghips şi apoi a mers la recuperări. Când am văzut-o avea mână strâmbă de la încheietură. O aud, plângând:
– Bre, dar eşti un om rău! S-a prins blestemul! Mi-am rupt mâna şi s-a prins strâmb! Uite ce urâtă este! Dă-mi, bre, o binecuvântare să se îndrepte şi să nu mă mai doară!
I-am dat o binecuvântare pe mâna ruptă şi strâmb întremată, zicându-i:
– Auzi, bre, dacă vei mai fura, va fi şi mai rău!
A mai trecut o vreme. Într-una din zile, fiind acasă, la palat, aud, din bucătărie, răcnind:
– Sări, bre, m-a înţepat o albină în gât! Aoleu! Săriţi că mor! Salvarea!
Odată cu mierea, înghiţise şi o albină, căreia nu-i plăcea gâtul babei!
Când mă duc acolo, baborniţa era lată la pământ.
Am chemat salvarea şi a fost tratată la spitalul din Curtea de Argeş. A venit după câteva zile, bocind că am blestemat-o iarăşi pentru furt.
– Se vede, bre, că iar ai mai furat ceva!
– Auzi, bre, lasă-mă în pace! Mai bine citeşte-mi o rugăciune de dezlegare! Eşti rău la inimă! S-a prins blestemul!
– Dacă, dumneata, bre, eşti bună la inimă, de ce s-a prins?
Temându-mă să nu fure şi alte lucruri decât mâncare, am dus-o la mănăstire, într-o chilie, în obştea monahală. Lucra la bucătărie, ca de obicei. Nu s-a mai auzit nimic de lucrările ei şi nici de furturi.
Într-o zi, văd prin curtea mănăstirii, venind dinspre bucătărie, câteva femei cu saci în spinare, ieşind spre poartă.
Le opresc, să văd ce conţin sacii.
– Ce aveţi aşa greu în saci?
– Uite, colea, părinte, nişte ceapă, cartofi, orez, prune uscate şi nişte conserve, date de Maica Teofana, că doar n-au muncit popii pe ele.
Când, la amiază, în vara anului 1999, era eclipsă de soare, baba Teofana ieşea pe poarta mănăstirii. A fost dusă la Pasărea, unde a fost dinainte călugărită.
M-a chemat, peste o vreme, s-o văd. După obiceiul neschimbat, o aud:
– Bre, fă-mi o dezlegare, că mă duc la Domnul, iar dacă dumneata zici c-am furat, acum să mă ierţi, că de aceea eşti episcop, auzi?
Am făcut rugăciunea. Se văita sub epitrahil, spunându-şi printre sughiţuri cele făcute. M-am bucurat de căinţa babei monahale, cu năravuri din viaţa de mirenie.
Era o mare rugătoare la Dumnezeu, citind zilnic Psaltirea şi trăind în stilul ei!
A trecut la Domnul, de câţiva ani!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
