M-am gândit ca procedeul de la Cufoaia să-l aplic şi la Borcut, în privinţa magazinului mixt, care era deschis în toate duminicile şi sărbătorile. Ba, mai mult, la Borcut, se servea la tejghea ţuică rafinată cu păhăruţul.
Cu binoclul, de la casa parohială, mă uitam direct în magazin văzând şi etichetele de pe sticle nu numai pe cei care trăgeau la măsea şi din pipă, de ieşea pe uşă fumul valuri-valuri.
M-am pregătit de drum. Era într-o după masă, spre seară. L-am luat cu mine şi pe Pop Filip, coratorul bisericii de la Borcut. Când am ajuns acolo, i-am poftit pe oameni să iasă din bodegă. Unii au ieşit, cei mai mulţi, iar câţiva nu se ridicau de pe scaune.
– Ha! Ha! Ha! Uite popa! A greşit uşa bisericii. Ia, părinte, un păhăruţ cu noi, strigă unul mai ţâfnos că i-am poftit afară.
– Afară! strig eu, lovind cu bastonul de corn, lung de vreo doi metri, peste toate paharele, care căzând s-au spart în cioburi. Cât ai clipi, le-am răsturnat mesele şi rafturile cu sticle cu tot. Când m-am uitat, nu mai era nimeni în dugheană. Dispăruseră ca prin minune. Doar Filip se uita zâmbind la mine.
– Domnule Părinte, să nu uiţi. Bâta are două capete. Eu n-aş fi făcut una ca asta. A doua zi s-a închis bufetul pentru totdeauna şi nu s-au mai văzut beţivani pe uliţi, legănându-se.
Peste o vreme, acelaşi Filip îmi spune:
– I-aţi alungat de la bodegă, dar ei s-au mutat în podul grajdului, de la colectivă. Acolo joacă la cărţi de mama focului pe bani şi beau palincă de le ţiuie urechile. L-am rugat pe Filip să-mi spună când sunt în pod ca să-i prindem şi acolo.
Când erau în toi cu jocul: preşedintele de colectivă, miliţianul, directorul şcolii, secretarul de partid şi alţi ostenitori, am pornit la drum. Ne-am urcat pe locul unde se dă fân din pod la vite şi m-am repezit cu toiagul de doi metri către ei:
– Nu mişcă nimeni! Banii se pun în desagă. Cât ai clipi, Filip a adunat toţi banii, iar eu stăteam cu toiagul înfipt în mijlocul lor, între bani şi paharele de ţuică şi sticlele pe jumătate băute. Şi acum mă gândesc, cum de nu a reacţionat nimeni. Toţi au rămas uimiţi de apariţia neaşteptată:
– Bravo! Capii satului, joacă aici în grajd, joc de noroc pe bani. Peste două ceasuri veniţi să vă dau chitanţa. Banii luaţi sunt pentru lucrările de la biserică.
Am coborât repede. Până să se dezmeticească, noi eram deja spre casa parohială. S-a tăiat chitanţa. Domnii: preşedintele de colectivă, directorul şcolii, miliţianul şi secretarul de partid, donează pentru lucrările bisericii, suma de 8.500 lei, din joc de cărţi pe bani, în ziua de… în grajdul colectivei din Borcut.
Pe rând, jucătorii de cărţi m-au rugat să nu spun nimănui despre cele întâmplate. Nu s-a auzit nimic. Dar, din când în când, cei prinşi dădeau pe la biserică să ajute cu câte ceva.
Oricum, spaima cam intrase pe uliţele Borcutului, mai ales, că erau cam leneşi, unii dintre ei. Iar ca semn că era aşa, biserica năpăstuită nu avea gard. De asemenea şi cimitirul.
Într-o duminică, la biserică le-am spus:
– Iubiţi credincioşi din Borcut, văd că nu-i gard la biserică. M-am gândit să meargă Şofron cu căruţa lui şi să adune porţile din sat. Cred că vor ajunge pentru împrejmuit biserica.
– No, Domnule Părinte, dar acesta este gând bolând, -nebun -, cum să ne iei porţile de la ogradă. Mai bine strângem scândură şi bulumaci şi facem gard ca oamenii.
– Bravo! strig eu entuziasmat. Iată că soluţia aţi găsit-o dumneavoastră. A doua zi, Şofron, cu căruţa lui de patru metri şi cu doi cai uriaşi, pe rândul satului a adunat un munte de scândură cu stâlpi cu tot. În următoarele zile gardul era făcut.
N-am să uit ofurile creştinilor din Borcut, mai ales. Mereu mi se spunea că se fură din colectiv. Le-am poruncit tuturor să nu mai vină niciodată la mine cu astfel de poveşti.
– Unde-i pământul vostru? Dar vitele voastre? Unde munciţi voi de dimineaţa până seara? Unde sunt atelajele? îi întreb, spre surprinderea lor.
– În colectivă, Domnule Părinte.
– Când luaţi de la colectivă, nu furaţi. Luaţi ce este al vostru. Aşa că luaţi tot şi nu spuneţi la nimeni.
Într-o zi, preşedintele colectivei, Todor, vecinul meu, mă întreabă, pe şoptite:
– Domnule Părinte, aţi învăţat pe oameni să fure din colectivă?
– I-am învăţat să muncească cinstit şi să ia tot ce se cuvine, potrivit muncii lor. Iar dumneata să faci la fel. Ia tot ce ţi se cuvine. Este dreptul vostru la munca voastră. Şi te mai învăţ: ia probe de pământ şi mergi la Bucureşti. La analiză va ieşi că pământul nu este productiv şi aţi scăpat de colectivă.
Nu ştiu ce au mai făcut. Colectiva a fost furată, am vrut să spun luată, de fiecare în taină şi a dat faliment, desfiinţându-se. Eram bucuros că biruisem o gospodărie colectivă care a nenorocit atâţia oameni. Filip îmi spunea adesea:
– Domnule Părinte, ce voie bună era când aveam pământul nostru. Din zori şi până-n noapte răsunau văile şi munţii de cântece şi veselie. De când a venit colectiva, nimeni nu mai cântă. Ne-au distrus viaţa şi veselia otrăvurile de comunişti!
În spatele satului Borcut era o babă văduvă. Nepoţii mai veneau şi o mai furau. Noi o ajutam cu cele de trebuinţă, fiind şi bolnavă. Într-o dimineaţă aflăm că baba a dispărut.
– Cine a furat baba, domnule miliţian? strig eu din răsputeri. S-o căutaţi urgent până nu moare. Speriat, miliţianul a căutat peste tot. Într-un târziu, îmi spune că a găsit baba. S-a dus la cimitir să-şi cânte – plângă – soţul şi în loc să meargă la cimitir a ajuns într-un sat vecin.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
