În anul de „pomină” 1877, când ostașii români au ridicat steagul eliberării și libertății, participând la Războiul de Independență, Mihai Eminescu conducea Ziarul Timpul, și ca un bun și fidel cronicar, a lăsat scris pentru viitorime un semn absolut asiguratoriu, că el a fost și a rămas un credincios fidel al Bisericii Ortodoxe Române, cu statut sigur și de necontestat în decursul istoriei, pecetluind gura celor care proferau inexactități asupra persoanei sale sacre și prea învățate întru ale științelor cărturărești.
Toți care și-au permis să rostească blasfemii la adresa acestui sfânt național, toți cârpacii din literatura românească trebuie să-și vină în fire și să se căiască de inepțiile proferate, fără să reamintesc, nici nume și nici ocări, dorind să nu fie blestemați, cu tot neamul lor de neisprăviți. Și nu ne prea mirăm de gunoaiele risipite de crivățul care, din când în când, mai trece și prin vatra noastră românească.
Iată ce scria Mihai Eminescu la 17 noiembrie 1877, în Timpul, la pag. 70: „Avem nădejdea în Dumnezeu, avem încredere în brațele oștenilor români și nu ne îndoim de marile puteri europene, recunoscând că suntem un popor trainic și vrednic de viață neatârnată, vor cunoaște și vor scuti Independența noastră”.
Câtă dragoste și mireasmă a cuvintelor rostite ca într-o dumbravă minunată!
Este timpul urgent, ca să cunoaștem istoria și rostirea românească în publicațiile inspirate ale presei, purtată de români pe umerii năzdrăvani de haiducie harnică și românească!
Calinic Argeșeanul
