Skip to main content


În opera filosofului Anicius Boethius, De Consolatione Philosophiae ( c. I, 1 1-6, pag. 80), se găsește un episod impresionant, despre care, pe bună dreptate, se susține de specialiști, că este o bucurie că s-a păstrat până în zilele noastre.

 

Iată, cum Boethius, descrie acest fenomen al apariției, fără a considera că este o viziune halucinantă: „În timp ce mă gândeam în tăcere la aceste lucruri și, cu ajutorul condeiului îmi scriam plângerea înlăcrimată, mi s-a părut că deasupra capului meu stătea o Femeie cu un chip venerabil, cu ochii scânteietori și pătrunzători peste puterea obișnuită a omului, cu un ten vioi și o vigoare inepuizabilă, deși era atât de plină de ani încât nu se putea crede că era de vârsta noastră. Statura ei era greu de estimat. Acum se afla în măsura obișnuită a omului, acum apărea că atinge Cerul cu vârful capului ei, iar când îl ridică mai sus, pătrundea în Cerul însuși și evita vederea oamenilor care o priveau. Veșmintele ei erau țesute cu cea mai fină îndemânare din firele cele mai subțiri ale unui material indestructibil și, după cum am aflat ulterior din propriile ei cuvinte, le țesuse cu mâinile sale, dar un fel de ceață a vârstei neglijate le voala frumusețea, așa cum se întâmplă cu picturile înnegrite de fum. La baza tivului de jos al hainei era brodată litera grecească P, iar în partea de sus, litera Theta (T), iar într-o literă și cealaltă existau trepte desenate în formă de scară, cu ajutorul cărora se putea urca de la litera inferioară la cea superioară. Mâinile unor persoane violente însă rupseseră această haină și luaseră din ea cât de multe bucăți au putut. Cu mâna dreaptă ținea niște caiete, iar cu stânga un sceptru!”

Cred că această descriere vizionară a filosofului Boethius Anicius este „icoana” în care se zărește Maica Domnului, deci și Maica Filozofilor, care, în chipul ceresc al unui taumaturg, îl îndeamnă pe filosoful plângăreț, să nu-și ascundă rănile, pentru a-l putea vindeca: „Vorbește, nu ascunde ceea ce gândești, dacă dorești ajutorul doctorului, este oportun să arăți rana”, și auzind acest îndemn, Boethius își povestește viața, un fel de „mărturisire” (în Apologia sa)!

„Maica Domnului auzind zbuciumul său, consideră că nu are niciun motiv să se plângă din cauza exilului, pentru că nu există un asemenea loc pentru înțelept; adevărata casă a filosofului este împărăția înțelepciunii și de aici nimeni nu-l poate exila, decât el însuși!”

Când Filosofia l-a întrebat dacă totul este o întâmplare, Boethius a răspuns că Dumnezeu este Cel care prezidează opera Sa și că lumea nu este guvernată de întâmplare, ci de Înțelepciunea Dumnezeiască!

Calinic Argeșeanul