Când citim în Scripturile bătrâne ne îmbogăţim fără să ne dăm seama. Când ne aducem aminte de lucrurile frumoase inima ni se umple de o mare bucurie. Când înotăm prin relele aduceri aminte, ar trebui să întrebăm pe Seneca şi vom primi răspuns bun:
„Ce îţi foloseşte să-ţi reaminteşti suferinţele din trecut şi să fii nefericit fiindcă ai fost?” Oare, n-ar fi mai bine să ne bucurăm de amintirea relelor care ne-au zbuciumat viaţa şi au trecut?
Cicero este mai direct şi chiar incomod: „Cei proşti se chinuiesc cu amintirea relelor, pe când cei înţelepţi se desfată cu bunurile din trecut, pe care le reînnoieşte amintirea recunoscătoare”, aceasta ducându-ne cu gâdul la Dumnezeu.
Înţeleptul împărat Marc Aurelius ştia că timpul vindecă rănile oricât de mari ar fi: „Amintirea oricărui lucru este iute înmormântată în timp.” Tot pe acest ton, Goethe toarce din firul vremii: „Când ne ducem viaţa într-o ocupaţie liniştită şi avem de-a face numai cu ce-i mai apropiat şi cotidian, pierdem sentimentul pentru ceea ce-i absent; abia dacă putem crede că în depărtare amintirea noastră mai durează şi că anumite tonuri din trecut mai au ecou.”
Dante, însă, ne taie cu briciul: „Nu este durere mai mare decât să-ţi aminteşti în restrişte de timpul când erai fericit.”
Iar noi punem un pansament: Nu-i mai bine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate? Atunci ne-am întâlni cu mult – răbdătorul Iov!
† Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului