Pentru a se prăznui, cum se cuvine, împlinirea a 300 de ani de la ctitorirea de către Constantin Brâncoveanu a Mănăstirii Horezu (1688-1988), Episcopul Gherasim veghea dimpreună cu fratele său întru arhierie, Calinic Argeşanul, ca lucrările să meargă într-un ritm susţinut.
Într-una din zile, mergând cu Prof. Petru Bărdaşu, împuternicitul de Culte, să vizităm mănăstirea, ne întâmpină Maica Partenia, stareţa chinoviei brâncovene. Din vorbă în vorbă, stareţa se plângea că nu mai vine personal tânăr în mănăstire. Se cunoştea faptul că stareţa era cam aspră, uneori peste măsură şi tineretul a cam părăsit mănăstirea.
Cine nu ştie cât de greu este să devii un monah trăitor, nu doar îmbrăcat în uniformă călugărească?
La argumentele noastre de a se primi tineret în mănăstire, stareţa, săraca, era doar cu o mână, răspundea invariabil: nu mai vine tineret în mănăstire, invocând chiar Decretul 410 din anul 1959, de dare afară a călugărilor.
Când am auzit astfel de argumente ne-am gândit să eliberăm pe stareţă de povara unei responsabilităţi speciale.
S-a trecut la alegerea unei stareţe potrivite pentru chinovia Horezu. Am propus să se facă alegerea prin vot secret şi uninominal, fiecare vieţuitoare monahală a mănăstirii, să scrie, fără a se consulta cu cineva, care îi este opţiunea pentru noua stareţă a mănăstirii.
S-au dat buletine de vot, fiecare scriind numele călugăriţei pe care o dorea ca nouă stareţă a mănăstirii. Rezultatul a fost aproape unanim, din voturi citindu-se numele maicii Pavelida. Aşa a ajuns stareţă o călugăriţă plină de cuviinţă, cu inima bună pentru toată lumea şi înzestrată cu răbdare şi înţelepciune.
Lucrurile s-au aşezat. Personal tânăr a început să apară. Noua stareţă era ca o mamă. Înţelegea pe fiecare, după cum îi era caracterul.
Profesorul Petre Bărdaşu, multă vreme după alegerea de stareţă, era impresionat că trăind chiar într-o lume totalitară politic, la Horezu s-a făcut o alegere democratică. El nu ştia, desigur, că procesul alegerii era prevăzut, tocmai cum s-a procedat, după rânduielile vechi monahale.
Cum era firesc, a urmat aşezarea ca stareţă a maicii Pavelida, după rânduiala îndătinată.
Aşa a fost intronizată stareţa Pavelina la împlinirea a 300 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Horezu de către Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanul.
N-aş putea să nu-mi amintesc şi de straşnica stareţă Mihaela, bună gospodină, cultă, cunoscătoare de limbi străine şi cu echilibrat avânt duhovnicesc.
– Să pregătim documentele în vederea canonizării Sfântului Constantin Brâncoveanu cu fiii săi, mă întâmpina, de câte ori treceam pragul Mănăstirii Horezu.
La stăruinţele ei m-am apucat de lucru. Am găsit la Mănăstirea Frăsinei o slujbă scrisă prin 1942 de un monah vizionar. Era prin 1987. Stareţa stăruia mereu. Vedeam în privirea ei strălucind boabe de lacrimi.
Împreună am făcut traseul cu aducerea sfintelor moaşte de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, unde odihnesc prin grija soţiei sale, Doamna Maria.
Eram entuziasmaţi! Vedeam totul desăvârşindu-se, mai puţin moaştele aduse şi puse în mormântul de marmură, rămas gol pentru totdeauna!
Peste câţiva ani, în 1992, gândul maicii Mihaela avea să se întruchipeze. A plecat fericită în Împărăţia iubirii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Săi.
Şi ca stareţă a fost un model demn de admirat şi urmat. Totdeauna, când revedeam Mănăstirea Horezu, maica Pavelida ne primea cu obişnuita bunăvoinţă şi nu puteai să nu-i mulţumeşti din inimă pentru înflorirea Mănăstirii Horezu cu personal tânăr şi entuziast spre viaţă monahală.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
