Că veni vorba de greco-catolici, mă bucur să spun că am fost trimis preot tocmai în parohia care trecuse, în 1948, la Biserica Ortodoxă. Erau doar 16 ani de atunci, iar eu prea tânăr ca să înţeleg toată ţesătura acelui fenomen religios şi istoric.
Oricât n-aş fi băgat în seamă, vedeam că rânduiala, pe alocuri, se deosebea de cea pur ortodoxă.
Ceea ce era însă demn de laudă, slujba înmormântării o făceau exact ca la carte, adică nu lăsau deoparte absolut niciun stih şi nicio cântare. Slujba dura două ore, iar viersul – ghiersul, cum zic ei, vreo jumătate de oră. Cât despre iertăciuni, ce să spun? Erau un adevărat calvar pentru mine.
Oricât am încercat să mai modific stările de lucru, mi-a fost imposibil. Dacă nu ziceai iertăciunile, nu erai un popă adevărat. Am scăpat teafăr, chemând la înmormântări pe unii preoţi vecini, care făceau o adevărată comédie. Dar plăcea la lume.
– Ăsta da popă, nu ca al nost’. Nu ştie a lua iertăciuni. E răgăţean venetic. Săracul! Iar eu plăteam bine pe preotul care făcea cum i se dicta în parohie, pentru a nu mai avea neplăceri cu iertăciunile care sunt şi acum la mare cătare, cum zic ei.
Mai era la mare modă, la înmormântări şi porţia bocitoarelor care jeleau doar din gât. În căruţă cu mortul, cele patru gaiţe îmbrăcate în negru, se boceau de mama focului. Nu se mai auzea nicio slujbă, cântările erau cotropite de glasul sfâşietor al cotoarbelor plătite gras de familia înfumurată a mortului. Mare prostie şi cu povestea asta. Teatru de prost gust.
Când să citesc Sfânta Evanghelie, cârâitoarele, care probabil băuseră nişte ţuici mai mari, au început să urle cât le ţinea gura. Fără să se aştepte, strig şi eu:
– Încetaţi odată, nenorocitelor! că se sperie lumea. Subit au încetat din bocete. Doar aşa am putut citi Sfânta Evanghelie în pace. După ce a fost îngropată mult jelita persoană, sătul de mersul pe jos cu cizmele afundate în noroi, m-am dus direct acasă. Mă supărase toată povestea cu bocitoarele.
A doua zi vine soţul moartei şi bate la poartă.
– Domnule Părinte, îmi eşti dator cu 400 de lei.
– Cum aşa? zic eu, neştiind despre ce este vorba.
– Păi, ai oprit bocitoarele. Eu le-am dat 400 de lei, iar acum trebuie să-mi dai banii, că le-ai oprit ca să cânte; aşa se numea bocetul pe acolo.
– Poftim banii, dacă atâta au costat. La cei 50 de lei pe care i-am primit pentru slujbă am mai pus 350 ca să mă învăţ minte să nu mai merg la înmormântări cu bocitoare, că nu ştii ce păţeşti după aceea.
Cât am stat preot în Transilvania, niciodată nu a fost dus decedatul în biserică.
– De ce nu lăsaţi să mergem cu mortul în biserică? întreb eu pe careva din familie.
– No, pe la noi aşa îi. Doar se spurcă biserică şi trebuie de fiecare dată sfinţită. Din casă se scoate mortul în curte şi i se face toată slujba afară, iar de acolo, direct în cimitir. Nu am fost de acord, dar nu am avut încotro.
Când am avut prilejul să constat o altă poveste cu înmormântările, m-am supărat rău de tot. După slujba de afară, capul familiei zice:
– Îl înmormântăm pe tata, aici, după casă, în grădină.
– Vai de mine, cum aşa? zic eu de-a dreptul surprins şi nemaiauzind astfel de poveste. Când mă duc şi mă uit, am mai văzut vreo trei cruci învechite de vreme, aşezate în spatele casei la o distanţă de vreo zece metri. Am rămas blocat. Groapa era deja făcută. Îşi aştepta clientul.
Aşa au rămas până azi şi aşa or mai rămâne.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
