Cred că starea „normală” a lui Cioran era instabilitatea spirituală şi duplicitatea, sau mai degrabă, lipsa de onestitate cu sine.
Dacă-l apuca un plictis nocturn se străduia să păzească liniştea uitărilor, scriind cu sufletul în cutremurare. Dacă-l apuca „acreala” de Dumnezeu, dădea în bâlbâială, scriind: „Va veni o vreme când mă va cuprinde ruşinea de pasiunile mele cereşti, de leşinul religios care e sfinţenia şi de senzualitatea transcendentă care e mistica.”
Cu astfel de pasiuni, leşinuri şi senzualitate, gândul lui Cioran îl împingea în a-şi zice cum „să fug din Dumnezeu”.
Laşitatea şi orgoliul n-au loc în casa lui Dumnezeu!
Cioran ştie că şi un vierme este capabil de nelinişte metafizică!
Da, dar el nu „scrie” insomnii!
Calinic Arhiepiscopul, Adevăratul Cioran, Editura Eikon, 2015.
