Când a venit mitropolitul Iustin Moisescu de la Sibiu la Iaşi, în ianuarie 1957, a intrat toată lumea în sperieţi. N-am ştiut atunci din ce cauză. La şcoală, în toate clasele, pe perete, am văzut pentru prima oară tabloul alb negru al marelui ierarh, la propriu şi la figurat.
Noi, elevii îl admiram. Nu mai văzusem un personaj aşa de zvelt şi frumos. Îi spuneam: Zeus din Olimp! Se vorbea de deşteptăciunea sa şi că ar şti foarte multe limbi clasice şi moderne. Mai târziu toate se adevereau. Când venea la Mănăstirea Neamţ, trecea pe lângă Seminarul Teologic fără să intre. Prin anul 1962, într-o toamnă ploioasă şi cu noroi, limuzina imperială înota spre Mănăstire. Noi am fost scoşi afară în drum, pe malul şanţului, pe iarbă, înşiruiţi în linie dreaptă pe vreo sută de metri. Când a văzut Mitropolitul Iustin şirul indian, cred că l-a impresionat. Deodată se opreşte convoiul cu delegaţia Consiliului Mondial al Bisericilor. Se deschide uşa şi din maşină se arată întâi piciorul drept, apoi cel stâng, ieşind la suprafaţa noroiului cel mai pedant, deştept şi făţos mitropolit din multe vremuri. Îi auzim vocea lui baritonală, sacadată:
– Dumnezeu să vă binecuvânteze! Felicitări! La mulţi ani! Şi ridicând ambele mâini, a tăiat văzduhul în patru părţi a binecuvântare apostolică, venind peste noi un val de parfum mirosind a rozmarin. Apoi, ridicându-şi picioarele cu pantofii încărcaţi de câteva kilograme de noroi, le-a băgat în luxoasa maşină cu mici covoraşe aşezate pe jos, ţesute de maicile de la Văratic sau Agapia.
A fost pentru noi o întâlnire impresionantă, inedită. Convoiul motorizat se îndepărta uşor în Imnul arhieresc, cântat din toţi bojocii. Directorul Ştefan Alexe, studentul şi doctorandul profesorului de altădată, Iustin Moisescu, zâmbea fericit de izbândă. Mi-au rămas în amintire papucii lui Iustin înecaţi în noroi, prezenţa ameţitoare de frumuseţe şi parfum, binecuvântările care tăiau văzduhul ca săbiile de oţel şi vocea care-ţi îngheţa sângele în vene.
Directorul Ioan Ivan ca şi ceilalţi profesori, atunci când se anunţa vizita Mitropolitului Iustin, intrau în panică. Starea aceasta morbidă, spun eu acum, nu mă afecta câtuşi de puţin. Îmi spuneam doar mie, în gând, că toţi suntem oameni. Diferă statura, rostul social şi religios şi greutatea în kilograme, mărimea stomacului şi înţelepciunea. Şi apoi cu toate aceste diferenţe, toţi suntem la fel.
Cu toată spaima la vederea impetuoasă a persoanei Mitropolitului Iustin Moisescu, de cum i-am văzut imaginea în tabloul aşezat pe peretele clasei, l-am citit a fi un om tare bun.
La Înălţarea Domnului, hramul Mănăstirii Neamţului, din când în când, venea la slujbă însuşi Arhipăstorul Iustin al Moldovei şi Sucevei. Înaltul ierarh nu era un mare pios, cum nu sunt nici azi consătenii din Cândeştii musceleni din Ţara Argeşului. Nu suporta ignoranţa, prostia şi oamenii pitici la trup. Avea oroare. Se manifesta, uneori, chiar vizibil, arătându-şi nemulţumirea. I-am înţeles aversiunea împotriva ignoranţei şi a prostiei, dar cu atitudinea împotriva piticoşeniei trupeşti, nu sunt de acord nici azi.
Stătea la slujbă nemişcat, ca un faraon pe tron, îmbrăcat în porfiră şi vison. Din vreme în vreme, arhidiaconul Ioan Ivan, uşor apropiindu-se îi şoptea ce urmează a zice la Sfânta Liturghie. Iustin Mitropolitul era cu totul absorbit de misterul dumnezeieştii slujbe şi se dorea netulburat, absorbit doar de taină!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
