Din primii ani de şcoală am învăţat să fim ca la armată. Trezirea era la oră fixă. Prunci fiind, nu ne prea bucuram când suna clopoţelul la ora cinci dimineaţa.
Ne trezeam pe rând ca să ne putem spăla, neavînd internatul mai mult de opt lavoare, iar iarna erau îngheţate şi trebuia să aducem apa de la fântână. Era un adevărat vacarm. Cei mai isteţi îşi aduceau apa de cu seară într-un borcan mai măricel, punându-l cu grijă la capul patului, lângă piciorul de fier.
Cei mai leneşi, dar cu ochi buni, vedeau cam pe unde-s borcanele cu apă. Încetişor, pe la orele 3-4, spre dimineaţă, se trezeau fără a face zgomot, luau borcanele aduse de alţii şi mergeau la spălător. Când se trezeau, ceilalţi vedeau că nu mai era apă în borcane. Nimeni n-a aflat cine sunt autorii, oricât vegheam cu rândul ca să-i prindem. Dormitorul era foarte mare, având peste şaizeci de paturi de spital, din fier, vopsite frumos în alb, şi era mai greu să-ţi dai seama pe unde se umblă, mai ales că totul era în beznă.
Într-una din dimineţi s-a întâmplat o mare hărmălaie. Unul dintre elevi, striga cât îl ţinea gura:
– Cine mi-a luat borcanul cu apă? Vecinii au început a primi pumni în disperare. Întreg dormitorul s-a transformat într-o mare de perne care zburau pe deasupra capetelor. Când era bătaia mai cu foc intră pedagogul, care primeşte şi el câteva perne peste cap. Striga şi el din răsputeri:
– Staţi, nenorociţilor! Afară cu voi din dormitor. La terenul de sport de pe coasta Vovidenia. Un ceas întreg, aşa cum eram în pijamale, am făcut fuga marş de ne-au apucat durerile de piept, mai ales că era iarnă geroasă.
Unul dintre elevi, mai slăbuţ la trup a început a plânge, rămânând mai la urmă, căzând pe jos. Pedagogul arunca zăpadă pe el, lovind cu vârful bocancului în stratul de omăt. De jos, elevul îngăima:
– Iertaţi, domnule pedagog, cineva mi-a luat borcanul cu apă de sub pat. S-a spălat la chiuvetă şi apoi l-a pus gol la loc. Când m-am sculat şi am mers să mă spăl pe dinţi, am observat că nu este apă. Şi apoi ne-am bătut cu pumnii şi cu pernele aşa cum ne-aţi prins.
– Aşa? tună pedagogul.
– Staţi! Pe loc repaus. Stânga-mprejur! Sunteţi consemnaţi un an de zile dacă nu se află făptuitorul. Fuga, marş la dormitor, măgarilor! Nici azi nu s-au aflat făptuitorii. Când era criză de apă şi mai ales iarna, când îngheţa totul bocnă, îmi umpleam o sticlă şi o puneam frumuşel în pat. Dimineaţa, apa era călduţă. Colegii mei mă invidiau şi unii au adoptat metoda pe care o foloseam eu. Mă învăţase maica Agnia, o călugăriţă micuţă de statură, dar cu inimă mare de mamă, care era îngrijitoare şi făcea curăţenie în internatul şcolii.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
