Câteva ore pe săptămână, când căpătam învoire, cu bilet de la pedagog sau de la profesorul de serviciu, mai mulţi elevi adunaţi porneam în câte o escapadă prin Mănăstirea Neamţ. Din grup, făceau parte Mosor Constantin, Munteanu Dragoş, Gheorgheasa Radu şi Păun Gheorghe.
Nu ne-a rămas nicio biserică nevăzută şi niciun turn în care să nu ne suim. Orice cotlon nu mai era o taină pentru noi.
Am văzut Schitul Vovidenia, casele din jur, Casa Mitropolitului Visarion Puiu, mai târziu Casa de Creaţie în care stătea Mihail Sadoveanu, locul în care pescuia scriitorul de romane istorice. Mergeam la fabrica de cherestea, proprietatea Mănăstirii Neamţ, bolniţa unde se retrăgeau bătrânii călugări bolnavi care se întăreau să nu moară prea curând. Acolo era şi tipografia cea vestită, care a tipărit ani în şir cele mai valoroase cărţi ziditoare de suflet.
Printre călugării „celebri” pe care i-am văzut, trecându-le pragul, îmi aduc aminte de Gamaliil Păvăloiu. Era tăcut. Pioşenia lui se citea pe faţă. Avea portul modest şi nu-şi ridica ochii de la pământ. A scris şi a tipărit multă literatură religioasă. Se spunea pe acolo că-i evreu încreştinat, ca mai târziu Nicolae Steinhardt de la Rohia.
Când mergeam la Părintele Mina Prodan era o mare bucurie. Ne primea cu drag în casă. Ne arăta paşapoartele – avea vreo câteva – cu vizele ce umpleau paginile până la refuz. Începea povestirea, după ce ne ospăta cu dulceaţă şi un pahar cu apă. Ne aşezam pe câte un scaun. El se aşeza ritos într-un fotoliu. Era rotofei, îmbrăcat frumos şi cu priviri ca de vulpe îmbătrânită. Îl auzeam fornăind pe nas:
– Sunt hagiu! Voi ştiţi ce înseamnă asta?
– Nu! răspundeam pe un ton, ca la comandă.
– Ia să vă spun eu, fiilor! Hagiu vine de la aghios, cuvânt grecesc, ce se traduce cu sfânt, adică se numeşte hagiu acela care a fost în locurile sfinte la Ierusalim. Aţi înţeles?
– Da! răspundeam noi cu gura până la urechi.
– Iată, aici am adus de la Ierusalim frunze de finic, palmieri, lemn de chiparos, moaşte de sfinţi, măsline din Grădina Ghetsimani. Am şi niţel pământ din Ţara Sfântă şi uite, colea, o sticluţă cu mir din care Maria Magdalena a spălat picioarele lui Iisus.
– Aţi înţeles ce vă spun eu?
– Da! răcneam noi, că moşul Mina Prodan nu prea auzea.
– Ia veniţi voi la taica să vă miruiască şi să ajungeţi şi voi la Ierusalim. Pupaţi colea şi măslina din Grădina Ghetsimani, de unde a mâncat şi Iisus!
Primind binecuvântarea şi ieşind veseli din chilie, am pornit să vedem pe Părintele Veniamin, cel cu barba până la vârful picioarelor. Mergând cu veselie mare, unul dintre colegi ne arată măslina Părintelui Mina pe care o şterpelise de pe măsuţa pe care se odihnea de atâta bătrâneţe. Ne-am uitat la ea. Era mare ca o prună, dar uscată şi tare ca piatra.
– Du măslina înapoi, măgarule! Ne va spune la director şi nu o să mai vedem învoire un an de zile. Radu Gheorgheasa, pentru că el era furătorul, a luat-o la fugă pe Poiana Vovideniei. L-am ajuns din urmă. L-am trântit la pământ şi căutam măslina pe care o pitise.
– Unde este măslina, neisprăvitule? Hai să o ducem înapoi!
– Nu am nicio măslină, arătându-ne buzunarele şi mâinile goale. Dar de cum a zis am înţeles că măslina o avea deja în gură. Încercând să-l prindem, din nou, ne-a spus:
– Degeaba! Am înghiţit măslina.
Nu ne-am mai dus nicăieri. Gândul era numai la măslina înghiţită. După câteva zile, directorul şcolii întreabă:
– Cine a furat măslina Părintelui Mina Prodan?
– Noi! am strigat toţi trei.
– Da? Un an de zile sunteţi consemnaţi pentru măslina furată şi înghiţită. Aveţi şi câte o sută de mătănii pe zi.
După cum treceau zilele în canon, am început să ne simţim şi noi hagii!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
