Primăriile de acum 50 de ani aveau acelaşi rol ca şi astăzi. Administraţia nu se schimbă din rădăcină. Doar mlădiţele diferă de la caz la caz.
Se ştie că primăria orăşenească sau sătească, atunci când nu vrea primarul, spunând că orice aprobare stă în pixul lui, devine o instituţie locală ce adăposteşte mici dictatori. Aşa era pe vremea dictaturii, mai ales.
Când plecam la Seminarul Teologic, asupra mea trebuia să am o adeverinţă de la Primăria Crăcăoani, de care aparţinea şi satul nostru, Cracăul Negru. Fără acel document nu erai înscris în anul următor. Doar anumite stări de lucru te puteau salva: să mergi la plantaţie, să aduni fructe de pădure şi să le vinzi la stat, să faci prestaţie la drumuri, sau, în mod norocos, să ai vreun funcţionar binevoitor ca să te salveze.
Bucuria mea a fost că din satul Cracăul Negru, zeci de ani, la Primăria Comunei Crăcăoani, a fost secretar, Ursu Ionel, om de distincţie aleasă, cult şi omenos. Ca să-mi uşureze drumul spre adeverinţa miraculoasă şi deschizătoare de uşi şcolare, mă chema la Primărie pentru a face, o vreme din vacanţă, ascultare de copist.
Zile întregi aveam normă de copiere în registrele cancelariei. Era anevoios, oarecum, pentru că nu se admiteau greşeli. Îmi aduc aminte de Registrele agricole şi de cele cu Roluri, unde exactitatea datelor trebuia să corespundă cu realitatea.
Mă bucuram că aveam prilejul unic de a cunoaşte anumite lucrări, pe care cei care trec prin Primării, în audienţe, nu le ştiau. Îmi aduc aminte şi acum că trebuia să păstrezi tăcerea asupra lucrului pe care îl făceai şi să nu-ţi porţi limba târâş pe uliţă.
Toate lucrările le făceam sub ascultarea şi supravegherea lui Ionel Ursu. Avea ceva părintesc, apropiat. Lucram cu tragere de inimă şi el se arăta mulţumit, lăudând scrisul frumos pe care-l aveam, iar soţia sa mă invita să gust câte ceva la prânz pentru întărire.
De câte ori trec pe lângă Primăria Crăcăoani am oarecare emoţie, amintindu-mi de tinereţea şi lucrarea mea de copist. Şi nu doar de atât. Ne-au rămas până azi în minte primarul şi secretarul care s-au opus colectivizării. Aşa a rămas comuna necolectivizată şi oamenii nebatjocoriţi. Au scăpat cu identitatea şi independenţa nedistrusă, când aproape întreaga Românie era o jale colectivă.
Atitudinea nefricosului primar şi a secretarului Ionel Ursu, care au îndrăznit să înfrunte glorioasa colectivizare a rămas în istorie. M-am bucurat de verticalitatea lor. Pentru aceasta au plătit cu destituirea. Cred că nu le păsa. Ca atitudine, erau de dreapta, pentru că mai ales primarul scria frumos şi iute cu mâna stângă!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
