La Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ am avut două rânduri de colegi.
În primii doi ani de Şcoală de Cântăreţi, când se dădea o Diplomă, colegii mei au fost: Alinei Constantin, tăcut şi harnic, Antonescu Valerian, silitor la carte, Canciuc Ioan, mare cititor de cărţi şi un bun şahist, Chelaru Valerian, fiu de preot, de o mare delicateţe, Chişcă Gheorghe, harnic misionar de zeci de ani în America, Dragomir Nicolae şi Ferchiu Ioan, preoţi ostenitori, Frunză Ion şi Iacob Constantin, Malanca Victor, misionar în America, Palade Vasile, misionar la Bruxelles, Perju Octavian, liniştit şi meditativ, Radu Vasile, preot în Bacău şi fost în lucrări administrative eparhiale, Sârghie Vasile, coleg de citit noaptea, la gura sobei, Tunaru Ioan, care nu tulbura pe nimeni, Ungureanu Vasile, colegul de rugăciune şi mătănii de duduia podeaua paraclisului, Toma Constantin, harnic preot prin Olt şi Trifu Cornel, băiat de treabă.
În clasa care mi-a luat-o înainte cu un an, Bogdaproste Gheorghe s-a adăugat, păţind şi el ca mine, că eram prea mici, potrivit regulamentului şcolar. Când terminai Seminarul, trebuia să ai 20 de ani, vârsta legală pentru a îndeplini stagiul militar.
Un an a trebuit să stau acasă pentru a creşte. Atunci am citit cele mai multe cărţi din viaţa mea.
– Costică, mai lasă cărţile că înnebuneşti! Mai treci la treabă, îmi spunea mama de câte ori mă vedea aplecat asupra cărţilor, citind şi noaptea la lumina lămpii cu gaz, iar alteori la sâmburele licărind al lumânării.
Aveam o poftă, chiar nebună, de a citi mereu. Mă obişnuisem la seminar. Ne concuram pe titluri de cărţi, pe mărimea volumelor şi mai ales pe rezumatele şi prezentarea liberă a personajelor şi a momentelor mai importante.
Când m-am înscris în anul al III-lea la seminar, am găsit o nouă clasă. Noi feţe, noi caractere. Printre ei eram o apariţie bizară. Îmi venea greu să mă acomodez. Îi cunoşteam pe cei mai mulţi dintre ei. Am fost doar un an coleg de seminar.
Mă întâmpinau Argatu Ştefan, de la Boroaia, care susţinea că este un fel de văr cu mine, Arsenie Jorj, un găligan de la Gumăzeşti, silitor şi zgârcit foc. Am fost colegi de bancă. Bălan Vasile, amarnic pe învăţătură şi cu priviri superioare, mai ales când venea Ioanichie Bălan, arhimandritul sihăstrean, Cerbu Enăcache, cam tot singur, cu nasul mereu în carte, Florea Vasile, cu umor şi talent poetic, azi preot în Germania, Radu Gheorghioasa, fiu de preot răsfăţat din Sabasa, Goreţchi Mircea, falnic precum prinţii slavi, cu voce înaltă şi pe tot atât ca maniere, Holban Ştefan, sincer şi, precum îi spunea profesorul Mircea Păcurariu, mămăligarul, Ichim Dumitru, sensibilul poet, acum misionar în America.
Cu oarecare particularitate, Constantin Mosor, humuleşteanul, franţuzit de mic şi cu logică de oţel, a avut o mamă superbă, pe nume Ecaterina. Am cunoscut-o bine mai ales când venea la seminar şi-i aducea lui Costică plăcinte cu brânză de oaie, coapte pe vatra de cărămidă. Se bucura că sunt prietenul lui Costică. Mă iubea ca pe propriul fiu şi mă chema să ospătez la masă. Acasă făcea cele mai bune şi gustoase dresele din lume.
De câte ori am fost la Humuleşti, la casa părintească, pe malul Ozanei, îl întâlneam pe Vasile Mosor, tatăl său cu chip de aură coborând din calendarul vremii.
Când mă vedea, îi spunea feciorului său:
– Costică, tu eşti … de către om, iar prietenul tău de la Cracău este … din brazdă. Am înţeles că eu aş fi un bou care trage greu în jug. Eram bucuros să aud cuvânt bun de la un om zdravăn, care nu prea glumea cu vorba.
Fiul preotului Constantin Munteanu din Piatra Neamţ, Dragoş, era un zvăpăiat. Nu se ţinea cu nasul pe sus, că – dragă Doamne – el era orăşean, iar cei mai mulţi, copii de la ţară. Când îi venea dor de ducă acasă, se prezenta cu biletul de voie ca să fie semnat de dirigintele, Vasile Ignătescu.
– De ce vrei să mergi acasă, Dragoş?
– Mi-i tare dor de mama! grăia cotropit, Dragoş cel isteţ.
Era argumentul suprem. I se semna de îndată biletul. Dragoş zbura spre casă, făcându-se nevăzut.
Greoi la pas şi tacticos în glas, Pădureţ Gheorghe, un munte de om, era numai zâmbet. Nu l-am văzut niciodată supărat. Răspândea un optimism dinamic. A luat-o spre Ceruri înaintea mea!
Păun Gheorghe, de o sârguinţă ieşită din comun, a dat examene de cinci ori la seminar. A şasea oară a luat. Nu s-a lăsat! Era un mare iubitor al Sfântului Apostol Pavel. Acum este la Vaslui, preot în oraş, cu prunci teologi.
Roibu Valerian, alt fiu de preot, era de o naivitate angelică. Ne bucuram când ne cânta din cobză. El mi-a zis Costică de zahăr. Dacă eram aşa, până azi mă topeam!!!
Cu o faţă de înger şi părul negru ca pana corbului, Stănuleţ Constantin, din Dărmăneştii Comăneştiului băcăuan, ne privea cu superioritate copilărească. Era sever cu colegii dar şi la studiu. Acum e preot bucureştean.
Cei doi Vrăjitoru, Vasile şi Ionel, încheiau clasa care a absolvit, în anul 1964, Seminarul de la Mănăstirea Neamţ.
Cu o parte dintre colegii mei m-am zărit!
Sper să ne mai revedem, cât vom mai fi pe aici, prin dumbrăvile lumii văzute.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
