Pe lângă învăţătură ordonată şi consistentă, noi, elevii din primele două clase eram programaţi să facem cu rândul, nu numai la bucătărie, ci şi la porci! Când se pomenea cuvântul porci, ţi se ridica părul măciucă. Toată lumea vorbea cu mare spaimă despre „rândul la porci”.
De abia aşteptam să văd ce este şi cu povestea aceasta. Ne-a venit rândul. Făceam ascultare, tot doi câte doi. Unul pregătea mâncarea pentru dihănii – erau foarte mari şi fioroase – iar celălalt făcea curăţenia necesară, lucrare anevoioasă pentru că erau peste două sute de lighioane de diferite vârste.
Tăiam lemne, făceam focul, pregăteam cartofii, dovleceii, tărâţa şi cazanele duduiau sub focul care scotea scântei şi lumina bojdeuca în care pregăteam bucatele porceşti. La gura sobei citeam pe nerăsuflate „Suferinţele tânărului Werther” de Göethe.
Odată, fiind cuprins de suferinţele tinereşti ale lui Werther, am uitat să duc prânzul la neamul porcesc. Fără să ştiu sau să aud, grohăiala râmătorilor a ajuns la urechile directorului Ioan Ivan. Pe uşa bojdeucii intră tiptil şi, luându-mă de perciuni, îl aud:
– Nu auzi cum grohăie porcii? De ce nu le-ai dus de mâncare? Aruncându-şi ochii pe o băncuţă, vede cartea. O ia, se uită, o răsfoieşte şi întreabă:
– De unde ai cartea, băiete? Cine ţi-a adus-o? De când citiţi voi cărţi de dragoste?
– Am cumpărat-o din Târgu-Neamţ, când am mers în vacanţa de iarnă. Sârghie Vasile, colegul meu, avea cea mai mare poftă de citit cărţi, aduse din lumea laică. Cu el făceam concursul „Cine citeşte cele mai bune cărţi!”
Ceea ce nu ştia părintele director Ioan Ivan era obiceiul nostru de a citi la gura sobei, când ceilalţi colegi dormeau, sforăind de duduia dormitorul. Făcusem un „cenaclu” şi eram câţiva inşi care citeam diferite cărţi, după care urma convorbirea pe seama celor citite. Ion Canciuc şi Sârghie Vasile erau cei mai harnici. Încercam să mă ţin şi eu de ei.
Până la urmă, pedagogul a reuşit să ne taie pofta de a mai citi noaptea la gura sobei. Nu aveam voie să citim la lumina becului, de la ora 10 seara. Toată lumea trebuia să doarmă la comandă.
Cel mai delicat profesor cărturar, cu două doctorate – Ion Serafimceanu – când făcea de serviciu, păzindu-ne noaptea, nu dormea nicio secundă. Cu o oră înainte de a se da semnalul de trezire, intra în dormitor şi tuşind semnificativ zicea:
– Somn, somn, ce să-i faci! Şi închidea repede uşa. Atunci noi ne trezeam. Ne apuca râsul, apoi intram într-un somn greu ca plumbul.
Se da semnalul de sculare. Elevul de serviciu mergea cu clopoţelul pe la toate dormitoarele. Dacă în zece minute nu se mişca nimeni, profesorul Serafimceanu venea şi deschidea iute uşa zicând:
– Mă rog, mă rog, sculaţi-vă, pezevenghilor!
Ne bucuram de felul cum ne trezea. Elevii îl iubeau tare mult. Mai târziu s-a făcut călugăr la Cernica primind numele de Iulian. Avea obiceiul să se învelească iarna, în loc de plapumă, cu ziarele Scânteia, cusute unul de altul.
Mai târziu, fiind stareţ la chinovia Sfântului Calinic, profesorul meu nemţean vine să se plângă de anumite neînţelegeri pe la bucătăria mănăstirii. Încercând să împac lucrurile, îl aud, spre uimirea mea:
– Mă rog, mă rog, şi ce dacă eşti stareţ! Dacă nu-mi dai dreptate îţi trag vreo două palme de te învăţ eu minte. Se vedea că profesorul meu, mai la bătrâneţe, se săturase de atâta delicateţe. Urma să încasez palmele pe care trebuia să mi le dea atunci când l-am păcălit cu mierea de albine că ar fi stricată.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
