Odată cu venirea la şcoala cea tainică din vatra Mănăstirii Neamţului, mi-am reluat rugăciunile şi mătăniile în Paraclisul Seminarului. Cu Vasilică Ungureanu nu prea mă mai întâlneam în taina rugăciunii.
Lui îi plăcea foarte mult să joace volei şi fotbal.
După cursuri, între masă şi meditaţie, mergeam la rugăciune şi citeam din Psaltire. Era o mare bucurie. Mă simţeam în paza lui Dumnezeu, despre Care, de altfel, nu ştiam aproape nimic, dar mă bucuram de binecuvântarea Lui!
La început dispăream la Paraclis, singur. Într-o vreme s-au mai adăugat, unul câte unul şi grupul s-a mărit. Era o bucurie nemaiîntâlnită. Ne-am orânduit cu citiri, cântări, mătănii, meditaţie. Mă apucase, aşa subit, evlavia, spuneau unii colegi, pedagogul şi chiar unii profesori. Deja au început şi unii dintre colegi să ne strige: misticii!
Părintele Vasile Ignătescu, profesorul cel drag tuturor colegilor din orice clasă, ne-a povestit despre viaţa sa pastorală. Eram fascinaţi de misiunea în satul Vlădeni, de unde era Dumitru Stăniloae. Cum văruia biserica legat cu funii şi făcea slujbe în fiecare zi spre bucuria vlădenilor, după o zi anevoioasă de muncă.
Uşor-uşor, povestirea Părintelui Vasilică s-a apropiat de Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Spunea că Părintele Arsenie Boca şi Părintele Stăniloae au pregătit tipărirea Filocaliei şi că au ieşit de sub tipar patru volume foarte valoroase, cărţi care nu mai erau pe nicăieri, dar pe care le avea în biblioteca personală.
La auzirea acestor lucruri, l-am rugat să-mi aducă şi mie câte un volum pentru a-l citi şi copia pe caiete. Vesel, Vasilică Ignătescu, a doua zi, mi-a adus în geantă primul volum din Filocalie.
Era prima oară când vedeam Filocalia!
Am fost înfiorat! Am citit pe nerăsuflate întreg volumul. Am început să scriu cu râvnă. În câţiva ani, am scris în nenumărate caiete cele patru volume. Şi acum îmi aduc aminte că Maxim Mărturisitorul mi s-a părut cel mai greu de înţeles. Aşezam cu grijă în garderobă caietele umplute cu înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, scrise noaptea în Paraclisul şcolii.
Ca să pot scrie în pace, m-am mutat din Paraclisul de la parter în Paraclisul de la etaj, fără să ştie careva dintre colegii mei. Doar pe un singur coleg care era paracliser şi avea cheia de la biserică l-am rugat să mă încuie înăuntru, ca să mă pot ruga şi să scriu în pace din Filocalie.
Până la urmă s-a auzit unde sunt. Într-una din zile, când mă pregăteam să scriu, aud zgomot şi tropăială pe scări. Încep bătăile în uşă. N-am scos un cuvânt. Dintr-odată, cu bătăi mari, colegul meu de bancă, Păun Gheorghe, strigă:
– Dă drumul la uşă, cărturarule şi fariseule! Nu te mai ruga. Nu are cine să te mai asculte. Dumnezeu a plecat în concediu! Mi-a venit să râd pe înfundate. Îmi plăcea îndrăzneala lui, dar nu zeflemeaua.
Ca să scap de furtunoasele strigăte mi-am schimbat tactica. Foloseam fereastra paraclisului de la altar, care dădea pe cerdacul care împodobea întreg etajul şcolii. În fiecare seară, după rugăciune, elevii mergeau la dormitor. După ce adormeau, deschideam fereastra şi intram în Altar, după care o închideam la loc, fără zgomot.
Mă rugam în Altarul Paraclisului. Era o bucurie fără margini. O parte din noapte scriam din Filocalie. Tot de acolo, timp de trei ani am adresat o serie de scrisori Arhiepiscopului Teofil de la Cluj.
Aceasta era bucuria sufletului meu de şcolar, când aveam 14-15 ani!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
